Hai Dumnezeu sa-l ierte, ca are de ce. Io am aflat abia azi c-a murit. Si-am zis sa-mi fac publice regretele. Ca toti locuitorii tarilor in curs de dezvoltare stiintifica, unde ideile patrund cu cateva decenii intarziere, mi s-a-ntamplat si mie sa fiu structuralist. Faceam niste scheme de mai mare frumusetea, iar lumea se asternea docila in casutele pe care le desenam. Au fost epoci duioase si eroice, maturam texte – iar acestea, datorita frecarii, se electrizau si se dispuneau ca de la sine in functie de coordonate polare. Au fost si vremuri pline de reverie, cu leoparzi, regi-furnica, tutun si oameni care fura drumuri. Au fost si epoci mai tensionate, incarcate de suspiciune. A fost frumos.
Lévi-Strauss este, printre altele, autorul celei mai perverse carti dintre cate mi-a fost sortit sa citesc. Io am citit multe carti perverse, dar nici una n-a intrecut-o pe Tropice triste. Cand am terminat-o, devenisem inca o data structuralist. Brrrrr.
Daca stau sa ma gandesc un pic, nu regret deloc ratacirea structuralista din trecut. Fara ea n-as fi putut atinge niciodata beatitudinea contemplarii diversitatii lumii. Sarumana, nenea Claude.
Daca sta sa ma gandesc un pic mai mult, Lévi-Strauss mi-a prilejuit mai multe amintiri frumoase decat multi oameni pe care i-am cunoscut in persoana. Constatarea asta poate parea cumva intristatoare, dar prefer sa n-o calific in vreun fel.
Intr-un rand am fost in pelerinaj la pavilionul Chevreul. In alt rand l-am vazut pe Lévi-Strauss in carne si oase. Un batran fragil, sprijinit de-o fata frumoasa, ratacit intr-o adunare prea mare. A plecat nebagat in seama de nimeni. Privea asfaltul si-si tara pasii. Acuma-mi doresc sa-l fi imbratisat.
Textul acesta a fost publicat in data de 4. 11. 2009, la orele 2:37 pm, in sectiunea jurnal, intru desfatarea mintilor voastre si intru faima autorului. Cuvinte: Lévi-Strass, moarte, structuralism