Batrana moarta cu ochi de papusa

Noaptea trecuta, in clipele de dinaintea somnului. Cu un gest reflex, l-am mangaiat pe Pisicu si l-am invelit mai bine. Apoi am inchis ochii. M-am vazut intins pe spate; ma deplasam. Eram intins pe un atelaj tras de un cal normand, care pasea alene si egal. Un atelaj halucinant, tragandu-ma catre somn.

In momentul in care am inchis ochii, am vazut o batrana moarta cu ochi de papusa. Fix in momentul ala. Ca atunci cand esti in tren, tii ochii-nchisi si-i deschizi brusc, luand act de integralitatea unui peisaj neasteptat. Imaginea era completa, pregatita dinainte, ca o farsa pe care creierul se amuza sa mi-o faca. Tot ce incerc sa descriu acum in multe cuvinte s-a petrecut in mai putin de o secunda. Si batrana, si atelajul, si senzatia de miscare, si calul normand.

Batrana era intr-un sicriu. Sicriul era in acelasi atelaj, la vreun metru si jumatate deasupra mea, perpendicular pe axa longitudinala a corpului meu. Era deschis si asezat pe-o parte, pentru ca perspeciva pe care-o aveam asupra chipului batranei sa fie frontala si de efect. Din ratiuni tehnice, care tin de stabilitatea sicriului asezat pe atelaj, nu puteam vedea decat chipul si o parte din bustul batranei. un portret sobru si realist.

Chipul batranei era zbarcit si uscat, smochinit (citisem ceva despre smochine inainte de a atipi). Buzele-i erau subtiri, gura mica si stransa, barbia ascutita. Sub pometi avea doua valcele umbrite. Fruntea-i era frumos boltita, nu prea inalta, mai degraba armonioasa, marginita de suvite de par aspru si cu firul gros, dispuse ca niste raze. Parul nu i-ar fi stat bine unei persoane vii; ai fi fost tentat sa spui ca-i o batrana nebuna. Dar, in ansamblul pe care-l vedeam, parul se incadra de minune; n-mi pot inchipui o coafura mai potrivita.

Ochi de papusa

Privelistea unei batrane moarte, in sicriu, aparuta subit si plenar in chiar secunda-n care-nchizi ochii poate fi tulburatoare. Adica a fost pe punctul de-a fi. Noroc ca mai erau si ochii.

Ochii batranei erau de papusa. Doua emisfere din plastic. La o privire neatenta, ai fi zis ca-i o batrana moarta cu ochii deschisi si bulbucati. Dar ochii erau de papusa. Nu erau straini, asa-i avusese batrana inca de cand fusese o fetita, insa pareau aplicati, inlocuiti. (In cultul lui gavagai, ritualul funerar cere ca ochii mortilor sa fie scosi si inlocuiti cu bile din plastic, frumos pictate). Erau niste ochi care te bucurau si te ingrozeau deopotriva.

Batrana fusse o guvernanta victoriana, nu aveam absolut nici un dubiu asupra identitatii ei (smochinele despre care citisem inainte de-a atipi fusesera aseonate c-un dresing de atmosfera victoriana). Cred ca stiam totul despre ea, dar e posibil sa ma insel, adica sa cad in capcana “elaborarii secundare” a halucinatiei.

Am deschis ochii si-am simtit o bucurie nestapanita pentru surpriza placuta pe care mi-o pregatise creierul. Apoi m-am gandit sa scriu toate astea.

PSCiudate lucruri mai sunt si determinanele substantivelor. In realitatea imaginii, dominanta eidetica era constituita de ochii de papusa, nicidecum de calitatea batranei de a fi fost moarta, insa ar fi sunat prea dubios sa scriu Batrana cu ochi de papusa moarta. Ce ma intriga totusi e faptul c-am rezervat ochilor un amarat de paragraf, iar amanuntelor care sugerau calitatea batranei de a fi moarta nu mai putin de trei. Realitatea imaginii, chiar daca se constituie in limbaj, produce o deplasare a realitatii limbajului. Imaginile nu dau nici doi bani pe categoriile lui Aristotel.

PPS O imagine face intr-adevar cat o mie de cuvinte. Asta a fost o bucurie suplimentara pe cae mi-a oferit-o halucinatia de-aseara.

Io-n general sunt  persoana cu vederi inguste si rigide, dupa cum v-ati dat seama cand am marturisit ca nu pot s-ascult decat blues. Intamplarea face ca halucinatiile si visele mele obisnuite sa nu fie constituite din imagini, i din cuvinte. In loc sa visez, imi povestesc vise. Imaginile se compun in functie de poveste, ca atunci cand citesti o carte si iti imaginezi, tipul ala de de lectura un pic desueta, pe care-l practicam numai cand ne atasam de o carte. Dar aseara lucrurile au stat pe dos. Si-a fost bine. Am putut intrezari senzatia oamenilor de la-nceputul secolului 20, care asistau pentru prima data la un spectacol de cinema dupa ce se chinuiser sa citeasca o remorca de romane victoriene.

PPPS Poza de Doug88888.