Pun pariu pe-o eprubeta ca stiti ce gust au furnicile. Chiar daca nu veti fi mancat niciodata.
Da oare chiar n-ati mancat niciodata? Io cred c-am mancat. Stiu ca sunt un pic acrisoare, ca frunzele de macris. N-au un gust tocmai rau.
Dac-as avea o furnica la-ndemana, as gusta-o, ca sa va pot descrie experienta. Este posibil ca gustul pe care-l l-as simti sa fie diferit de ce-l pe care mi-l imaginez ca mi-l amintesc. Poate ca mi s-ar parea prea acid. Sau scarbos, cine stie. Acuma-ncep sa cred ca n-am mancat niciodata.
Un copil are nenumarate prilejuri de a manca furnici. Copiii sunt mai apropiati de natura, ie mai salbatici; in plus, copiii au un sistem de valori cam anapoda, care pune provocarile si pariurile taman acolo unde punem noi valorile-n care societatea ne-nvata sa credem. Deci trebuie ca voi fi mancat furnici, fie ca urmae a unui pariu pierdut, fie, mai probabil, ca sa ma dau in stamba.
Urmand firul convingerii asteia, chiar imi amintesc detaliile intamplarii. Era soare. Musuroiul era langa un bloc. Intai am omorat cateva. Dupa aia am mancat, cred ca vreo doua-trei. Erau mari si negre.
Amintirile-astea sunt probabil inventate. Si nu-s produsul unei intentii, de pilda al aceleia de a ma da in stamba pe blog c-am mancat furnici; sunt mai degraba produsul unei bolnavicioase empatii.
Ca sa fiu sincer, nu-mi plce deloc sa fiu empatic (sau empatetic, cum spune Pisicu). Dar profit cu nerusinare de pe urma acestei facultati. Uneori ma sperii, de pilda atunci cand am omorat un om. Alteori va sperii pe voi. Cand sunt lucid, adica atunci cand nu scriu, ma ingrozesc. Arar, cand reusesc sa m-ascund de lucrurile care ma bantuie, pot sa ma-mpac cu situatia si chiar sa ma bucur un pic. Brrrrr.
— scris de gavagai
puck
unde ai ajuns pornind de la o amarata de furnica inghituta ;))
ce e rau in ai fi lucid? nu’s de ce se sperie lumea…
Vlad
O dată, am înghiţit câteva sute de furnici. Lăsasem ţeava de tras cu cornete pe jos, şi se umpluse de furnici pe dinăuntru. Mai târziu,când am luat-o de pe jos, fără să văd, nu ştiu ce m-a apucat că, în loc să suflu în ea, am aspirat. Tare. Într-adevăr, furnicile sunt foarte acrişoare. (De la acidul formic.)
Gavagai, nu cumva empatia ta exagerată sunt de fapt amintiri care erea ale tale şi ai uitat că-s ale tale?
gavagai
nu, io nu vroiam sa spun ca ma ingrozesc pentru ca sunt lucid. vroiam sa spun ca, atunci cand sunt lucid, ma ingrozesc de facultatea empatetica. despre luciditqte qm numqi cuvinte de bine :), c-n ciresarii vol IV (“Da, domnule, trebuie sa fii mereu lucid. Lucid si rece.”)
gavagai
Vlad, nu cumva amintirea ta e tot empatie?
daca e cum zici tu, inseamna c-am omorat un om.
io cred c lucrurile stau altfel. cred ca empatia e doar o alta maniera de a procesa informatii. stiam ca furncile sunt acrisoare, mi-am imaginat gustul si-apoi am inventat amintirea. tipul asta de empatie seamana mai degraba cu “intuitia artistica”, aia cu care ne-au intoxicat cartile de extetica.
Vlad
Ia te uită, foloseşti tastatură franţuzească?
Mda, ai dreptate. Interesant că poţi să ai empatie nu numai faţă de alţi oameni, dar şi faţă de produse ale imaginaţiei tale.
gavagai
da, uneori :)
fata de alti oameni nu stiu daca pot avea empatie; chiar ma si mir uneori. Adica pot daca-mi propun, dar de cele mai multe ori am impresia ca operez cu abstractii. Poate ca nu suna bine, dar nu cred ca avem alta soltie; pana nu dispare foametea din Mozambic, senzatiile celorlalti sunt condamnate.
Cred ca oamenii care erau capabili sa empatizeze fara discriminare au devenit sfinti; sau maca mistici.