Alaltaieri-dimineata Delicia isi bea cafeaua si-si citea feedurile de webdesign. Si, din una-ntr-alta, printre coduri si efecte facute posibile de jQuery, a dat peste un link pe care s-a grabit sa mi-l transmita. Era vorba despre un articol scris de Eco.
In articolul cu pricina, Eco deplangea starea precara a caligrafiei zilelor noastre si constata ca nu calculatoarele si telefoanele mobile sunt responsabile de scrisul nostru mizerabil, ci pixul. Pixul este intr-adevar o inventie odioasa, capabila sa deformeze pana si ductul celei mai elegante maini. Pixul, obiect sinistru, se vrea expresia materiala a unei lumi in care lucrurile trebuie sa se petreaca in viteza. Va zic numai atat: sa va fereasca sfintii parinti de cosmaruri cu pixuri, sunt ele mai rele.
A doua constatare a lui Eco este ca scrisul de mana te forteaza sa formulezi mental frazele inainte de a le trece pe hartie. Dupa cum foarte bine spuneam acum aproape 3 ani (deja?), oamenii inceteaza sa mai gandeasca in fata calculatorului. Suportul textului (in opozitie cu cel al hipertextului) este sincronic si conserva toate stadiile ratate ale exprimarii. Textele sunt definitive. In fata unei foi de hartie esti deci mai alert. Mai stapan pe spatiul discursiv. Mai treaz.
Restul articolului, dupa cum veti fi putut observa, nu prea are de ce sa ne intereseze. Mi se va permite, sper, sa intru-n subiect ca-n branza feta si sa spun ca Eco n-are dreptate decat partial. La suprafata.
Pixul, desigur, e o inventie pentru care nu exista suficiente calificative. Dar nu-i decat un obiect. Un mijloc. Io cred in capu meu ca starea precara a caligrafiei se datoreaza mai degraba estmparii progresive a angajarii mainii care scrie. Caligrafia a disparut pentru ca au disparut scrisorile. Si jurnalele intime.
Persoanele in varsta pe care le frecventez (ca io frecventez si persoane in varsta, lucru pe care-l gasesc foarte instructiv) poseda doua moduri de a scrie: epistolar si culinar. Scrisorile p care si le trimit unele altora sunt admirabile (chiar daca uneori sunt scrise cu pixul); retetele pe care le gifoneaza langa telefon sau in fata televizorului sunt clare, dar in papuci de casa si neglijeu. Seapararea celor doua moduri de a scrie nu este foarte marcata, dupa cum am putut observa rafoind caietele de retete ale bunicii. Un caiet de retete tradeaza gusturile culinare ale unei persoane nu prin simpla inseriere, ci prin grija redactarii.
Scrisul urat in epoca de glorie a caligrafiei
La polul opus, absenta angajarii. Cu cat societatea este mai complexa, cu atat modurile de a stabili relatii in interiorul eisunt mai simple. Pentru a se mentine o ordine, apar tipizarile. Si tipizatele. Textele devin simple insiruiri de formule impersonale.
In lumea-n care traim, cuvantul scris tinde sa se neutralizeze, sa fie impins in afara subiectivitatii celui care scrie. Pe de o parte este de inteles, deoarece scrisul tradeaza, incrimineaza si responsabilizeaza. Pe de alta parte este pacat, un mod de expresie devine treptat o operatie al carei unic vector este utilitatea.
In ce priveste a doua remarca a lui Eco, sunt nevoit sa-i dau dreptate (zic ca-s nevoit pentru ca mi-era antipatic). Textele pe care le scriu de mana sunt intotdeauna mai limpezi. Lucru curios, manuscrisele pe care le produc sunt aproape lipsite de taieturi, par a fi lucrarea unui copist. Desigur, atunci cand reiau un text, inainte de a-l rescrie, am puterea sa uratesc foaia cu paranteze, stersaturi, indicatii tipografice, remarce si sublinieri, dar stratul prim are o aparenta decenta. Cand scriu intr-un editor de text, frazele devin bolovanoase si neclare, iar unele abateri stilistice grosolane, precum repetitiile cretine, persista cu incapatanare chiar si la a doua rescriere.
Este totusi foarte posibil ca situatia asta sa se datoreze apucaturilor mele personale, in speta acelea de a scrie mult si cu stiloul (scriu cu stiloul inca de la lectia de betigase inclinate). Dupa cum am zis si-n alte randuri, sunt dependent de scris, de actul fizic al scrisului; cand n-am nimic de spus m-apuc sa rescriu texte mai vechi, doar pentru a mangaia hartia cu penita.
Elogiul stiloului
PS Am construit o carte, dar e scrisa de mana. Acum ma chinui s-o tehnoredactez.
PPS Cand eram mic, am luat un 7 la caligrafie.
— scris de gavagai
Blueswan
Spre rusinea mea, eu sunt mai tinerica si nu am scris de mana. Adica nu am un scris de mana propriu, cu bucle si legaturi intre litere, pentru ca am fost trimisa la un pocinog de scoala internationala, care m-a invatat sa scriu cam ca de tipar. Am sa postez undeva o foto cu scrisul meu, spre exemplificare. Si ma doare, pentru ca ne duceau pe la muzee si ne aratau cum se scria de mana. Am incercat si eu, dar gaseam ca e greu. Daca ma straduiesc, pot, dar dureaza cat durerea, si atunci prefer sa scriu de mana cum m-au invatat. Mi s-ar fi parut romantic (ba chiar baroc!) sa reusesc sa scriu cu toate ondularile, dar pe noi ne-au educat spartan, prost si fad.
alex moldovan
O altă opinie, aici: “Când ajung la etajul trei, liftul nu mergea, îmi dau seama că mi-am uitat stiloul. Era un stilou ca toate stilourile, cu capac, cu peniţă de iridium, cu agăţatoare ca să nu cadă din buzunar, avea culoarea albastră…scriam cu cerneală pelican… scriam cu cerneală pelican… Stiloul e mai bun decât peniţa, nu trebuie să o moi de fiecare dată, scrii cu ea cât te ţine cerneala din rezervor…” (Operaţiunea Monstrul)