Poveste despre omul care-avea mucegai inauntru

A fost odată ca niciodată un om. Şi omul era un aiurit şi jumătate. Şi toată ziua bună ziua stătea cu nasu-n vreo carte, izbindu-se cu fruntea de felinare şi de trecătoare. Era plin de vânătăi şi de cucuie şi mai că-ţi venea să crezi că face parte din categoria aia de oameni care atrag bolile ca mierea muştele.

Şi într-o zi, pe când stătea-n pat şi citea poveşti de gavagai, omul simţi că i se face foame. Să mănânci şi să citeşti în acelaşi timp e ceva nespus de frumos, numai că-i o apucătură de persoană solitară.

Persoanele solitare sunt de mai multe feluri. Unele sunt morocănoase şi foarte urâcioase, şi nimeni nu vrea să aibă de-a face cu ele. Altele sunt speriate de teama de cei din jur, izolându-se ca să se protejeze. Unele, oricât ar încerca, nu se potrivesc cu lumea ambientă şi pace. În fine, altele sunt tare aiurite, şi nici nu le trece prin cap c-ar putea să socializeze. Omul nostru, poate pentru că personajele din poveşti au trăsături excepţionale, făcea parte din toate cele patru submulţimi.

Şi într-o zi, spuneam, stătea el în pat şi citea şi i s-a făcut foame. Şi-a căutat ceva de mâncare – nişte brânză (telemea) şi şuncă pe care, din spirit de prevedere, le tăiase dinainte, şi nişte pâine feliată la pungă – numai că-n timp ce şi le-aducea-n pat la botu calului nu-şi dezlipea ochii de foaia cu poveşti. S-a lungit pe burtă şi-a început să mănânce mecanic.

Şi când era aproape gata, profitând de faptul că terminase o poveste, şi-a aruncat ochii peste ce mânca. Şi-a constatat îngrozit că pâinea era mucegăită.

- Am să fac pelagră, îşi spuse el înspăimântat. (Ca toţi oamenii solitari, vorbea adesea singur). O să mi se cojească pielea de pe mâini, iar ochii o să-mi devină sticloşi.

Şi, înciudat, se puse să-njure poveştile de gavagai, singurele vinovate pentru nefericita lui stare viitoare.

În zilele care-au urmat, omul s-a cercetat cu atenţie-n oglindă. Aştepta pelagra cu inima mai strânsă decât a cuiva care a făcut sex neprotejat. Începuse să regrete că-i o persoană solitară şi se gândea că i-ar fi prins bine un prieten, să se sfătuiască cu. S-ar fi dus şi la medic, numai că-i era ruşine să nu-l creadă sărac. Auzi, să facă pelagră în secolul 21. Mai ceva ca ţăranii din satul Flămânzi la 1907.

Şi tot stând el aşa chinuindu-se cu gânduri şi cercetându-se-n oglindă, într-o zi băgă de seamă ca din nas îi ieşeau câteva fire subţiri si argintii.

- Colac peste pupăză mi-a mai încărunţit şi păru din nas, îşi spuse cu mâhnire. S-au adunat toate pe capu meu. pentru un om bătrân pelagra e ucigătoare.

Şi se duse înciudat să mai citească nişte poveşti de gavagai, care oricum nu mai puteau să-i cauzeze. Şi, după ce termină de citit, se duse iar la oglindă.

+ Hm, mormăi, parcă-s un moş de 80 de ani, aşa-mi creşte păru din nas.

Şi apucă un smoc de păr, ca să-l taie cu forfecuţa de curăţat unghii. Dar smocul se desprinse ca de la sine, iar omul nu simţi nici o durere.

- Dumnezeule mare, strigă el îngrozit privind smocul, am mucegai înăuntru.

Mucegaiul e o plantă care eflorează pe mâncare, în special în locurile umede şi calde. După folosinţă, poate fi benign – când creşte pe Brie sau în găurele din Roquefort – sau malign – când un farmacist extrage din el penicilină iar o asistentă grasă ne-nţeapă-n muşchii fesieri, sau când creşte necontrolat pe te miri ce. După consistenţă, poate fi compact şi uscat, păstos, vâscos sau delicat şi filiform. După culoare, poate fi verde aprins (când e tânăr), verde cenuşiu, alb, argintiu, sau verde vineţiu cu alb – caz în care acoperă invafat cu o surplombă cleioasă şi greţoasă la privit. Din punct de vedere social, mucegaiul trăieşte în colonii, indivizii întrajutorându-se.

Omul din povestea noastră, care nu era întocmai o persoană atentă, nu ştia toate astea despre mucegai. Dacă le-ar fi ştiut, probabil ar fi înnebunit de groază. Însă ştia oricum că e-ntr-o situaţie deloc de invidiat.

- Ce mă fac? îşi frângea el mâinile. Cum să scap? Dac-a ajuns până-n nas, înseamnă ca-s plin.

Şi nu greşea, în presupunerile lui. Cînd condiţiile de mediu i-o permit, mucegaiul se-ntinde până unde poate. Iar înăuntrul omului era cald şi umed, permiţându-i să crească pe toate organele, ca lichenii pe pietrele din tundră.

- În curând o să m-acopere şi pe-afară. Cum o să mai scot capu-n lume?

De data asta însă omul greşea. Mucegaiul n-avea de gând să-l acopere şi pe dinafară. Afară sunt tot felul de factori răuvoitori, precum apa din duş, aşa că n-avea rost să se complice. Şi, dacă o colonie de pe ficat n-ar fi cerut comunităţii mucegăieşti aer proaspăt, probabil că omul nostru n-ar fi bănuit niciodată ce are înăuntru.

- Ce mă fac? repeta el mecanic.

Într-o străfulgerare de luciditate, îşi dădu seama că trebuie să-l întrebe pe Google. Întâi îl întrebă “ce mă fac?”, dar Google îi răspunse vrute şi nevrute, fără a-i da însă o soluţie. Atunci îi veni ideea să-i pună o-ntrebare mai precisă, “cum scap de mucegai?”. Şi află că poate să scape cu clor.

Fericit, omul se duse la baie şi-şi turnă un pahar mare cu clor. Îl bău dintr-o dată, ţinându-şi răsuflarea ca să nu i se taie, şi simţind o bucurie meschină la gândul că mucegaiul din el o să moară. Spre seară îşi dădu duhul.

PS Scuze pentru cestiunile restante, emailuri si comentarii la care n-am raspuns, scl. Spatamana asta mi s-a intamplat ceva inedit, anume sa am grija de o batrana. Era in sincopa. Am sunat la numarul de urgenta, am asteptat ambulanta, si-am dus-o la spital. Am vizitat-o si i-am ascultat povestile. Aseara era sa adorm. Acum o sa ma duc iar. Revin ceva mai tarziu. Hai.