Viata lui Eminescu

Cu prilejul parastasului de 120 de ani al poetului national si universal, am decis sa-i psalmodiez o slujba de pomenire. Slujba se compune din doua parti: cea de astazi, constituind fondul sonor pentru antreuri, este consacrata vietii, iar cea de maine, menita sa contribuie la alunecarea lesnicioasa a sarmalutelor in foi de vita, este dedicata mortii poetului fara pereche.

Despre Eminescu au scris tot soiul de oameni, mai mult sau mai putin obsedati. Au scris ce le-a iesit pe penita, avand ideea fixa ca obiectul fetisului lor a fost o enigma si ca ei erau singurii in masura sa o rezolve. Io, din partea mea, n-am ovsesii legate de scriitori morti (dar poate ca am in schimb obsesii legate de scriitoare vii), asa c-am sa ma multumesc sa notez o suma de fapte, fara a da prea mare atentie magmei sulfuroase a polemicilor care clocotesc in literatura biografica. Hai Doamne miluieste.

Etnia

Inainte de-a depana intamplarile memorabile ale vietii aventuroase a lui Mihail Eminoviciu, se cuvine sa va spun ca nu prea se stie care-i era natia. Opinia curenta si ortodoxa este ca Eminescu a fost roman. Dar nu toti oamenii sunt ortodocsi. Unii, de pilda, cred ca “luceafarul poeziei romanesti”* era bulgar. Altii baga mana-n foc ca era arab. Sau macar persan. Unii sustin ca se tragea de la Erevan. Altii sunt convinsi ca era polonez. Cineva a avut indrazneala sa sustina ca era rutean. Mai multi l-au crezut turc (in turca, “emin” inseamna “sigur, increzator”). Altcineva, Caracostea, a incercat s-argumenteze ca era macedoroman cu nume turcit (Caracostea insusi era macedoroman, ca toti cei al caror nume incepe cu Cara- ). Un individ onorabil s-a declarat gata sa parieze pensia soacrei pe trei luni ca Eminovici a fost sarb. In fine, in acest cor s-a mai facut remarcvata si o voce care sustinea in terta ca Eminescu a fost suedez.

Mie mi se pare demn de mirare ca nimeni nu zice c-ar fi fost evreu. Sau rus. Sau, mai putin probabil, tigan (zic “mai putin probabil” pentru ca inca nu venise vremea la care Kogalniceanu i-a desrobit pe tigani).

Acuma, Dumnezeu cu mila, nu cred sa mai conteze ce-o fi fost. Important e ce-a ajuns, anume batjocura noastra. Si ne mai miram ca obsedatii aia nu cred ca poporul roman a fost in stare sa plamadeasca prin forte proprii asa geniu pustiu.

*Expresia “luceafarul poeziei romanesti” este atestata pentru prima data in 1895.

Parintii

Una din apucaturile mele exegetice, pe langa mania de-a ma-ntreba cum as fi scris cartile altora, este sa debitez istorioare despre parintii scriitorilor. Deh, metehne de batran ticalosit intr-o epoce de dezagregare a valorilor. Dar de data asta am sa-ncerc sa ma abtin, ca deja mi se face somn. am sa ma rezum la a spune ca parintii lui Eminovici se chemau Gheorghe si Raluca Jurascu. Gheorghe era un aiurit tiranic, iar Raluca o femeie care-si coplesea copiii cu dovezi de afectiune si devotament matern. Cei doi erau chiaburi si au facut 11 copii. Aveau in posesie o mosioara si o mica biblioteca ce continea titluri de Voltaire, Molière, abatele Prévost, George Sand, Dumas tatal, Sue ori Lamartine.

Nasterea

Mihail s-a nascut usor. Poc. Intr-o zi de iarna. Dupa certificatul de nastere, ziua cu pricina era 15 ianuarie 1850. Dar nu tot ce scrie-n certificatele-astea e si adevarat.

Era la noi, la Budejovice, un om, ii zicea nea Buriana. In certificatu lui de nastere scria ca-l cheama Vasile, dar al lui il strigau Ion. Zicea nea Buriana asta ca s-a dus taica-su la primarie, sa-l declare, si-a dat peste un functionar beat, care l-a botezat probabil dupa numele carciumarului. De la o-ncurcatura ca asta ti se poate trage si sfarsitul. Cand era prizonier in Galitia, mai-mai sa-l execute ca spion. Noroc ca stia sa gateasca bine, si l-au facut rusii bucatar peste tot lagarul. De-asta zic ca nu-i bine sa crezi ce scrie-n certificatele de nastere.

Da sa-l lasam pe nea Buriana, ca nu pentru parastasul lui ne-am adunat astazi aici.

Dupa amintirile lui Gheorghe. si dupa marturiile poetului, Mihail s-a nascut pe 20 decembrie 1849. Secretara gimnaziului din Cernauti credea insa ca s-ar fi nascut pe 14 decembrie 1849, iar cea de la scoala primara din aceeasi localitate banuia ca ar fi venit pe lume la 6 decembrie 1850.

Sursele nu reusesc sa concorde decat in privinta locului nasterii, anume nu la Ipotesti, ci la Botosani.

Iata, dragelor si dragilor, c-am fost victimele unei mistificari nerusinate: ni s-a spus ca oglinda sufletului romanesc s-a nascut la 15 ianuarie 1850 la Ipotesti, cand, de fapt, lucrurile stateau taman pe dos, ea venind pe lume la 20 decembrie 1849, la Botosani.

Copilaria

Copil fiind, eminescu umbla brambura prin paduri si se-adapa ades de la izvor. De-asta nici nu prea exista informatii, ca nu statea nimeni sa-l urmareasca; oamenii de prin prejurul lui, needucati fiind, nu puteau sa banuiasca ce-avea sa se-aleaga din mica salbaticiune cu pantalonii rupti in genunchi.

Educatia (scoala formala si scoala vietii)

Eminescu a primit notiunile elementare ale educatiei de la un institutor neamt pe care-l tinea tatane-su pe masa, casa si leafa la micul conac de la Ipotesti. Cand institutorul a fost excedat de sarcina, Mihail a fost dat la scoala primara, in anul de gratie 1856. A reusit s-o termine in 1860, si s-a inscris la gimnaziu.

In anul al doilea de gimnaziu (1861-1862), clasa a 6-a cum ar veni, ramane repetent si fuge in codru. Este prins de cativa tarani, care-l duc la Ipotesti sperand sa capete o recompensa. In 1862 poetul se-nscrie iar in clasa a doua, numai ca intamplarea rea a vrut ca lucrurile sa nu stea intocmai cu dorintele parintior.

In 1863 Eminescu ia contact cu teatrul, intrupat in compania Fanny Tardini. Sedus de luminile rampei, si poate si de trupesa doamna Fanny, micul poet in varsta de 13 ani fuge cu teatrul. mie mi se pare de-nteles, ca si io am vrut sa fug cu circu.

Dupa o serie de peregrinari prin Ardeal, se-ntoarce la Botosani si-si ia primul job, de practicant – adica copist (1864). Dar in 1865 fuge iar cu teatrul, cu aceeasi companie. Toamna, cand trupa ambulanta nu mai putea tine reprezentatii pe motiv de frig, rebegitul poet se-ntoarce la Botosani. Dar tot nu scapa de dorul de duca.

In 1866 pleaca nitam-nisam la Blaj, chipurile sa-si continue stusiile. Dar ramane, inca o data, repetent. Amarat, se-ndreapta spre Sibiu. Apoi, dezamagit, pleaca la Bucuresti, sa-si gaseasca de lucru. Isi gaseste taman la Giurgiu, unde are chiar doua joburi, randas intr-un grajd si hamal in port. Se spune ca-n timp ce ranea balegarul sau cara saci cu sare declama versuri de Schiller.

Dar iata ca dorul de duca si pasiunea pentru lumin ile teatrului mistuie sufletul micii haimanale: trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale (straunchiul lui Mateiu) ajunge la Giurgiu, iar Mihail, nici una nici doua, fuge cu ea ca sa se faca sufleor si copist de roluri (un soi de imprimanta umana). Apoi este atras de trupa lui Pascali si de TNB.

In perioada asta, Eminescu era o puslama zdrentaroasa. Vazandu-l astfel, Pascali s-a gandit sa-l miluiasca si sa-i faca o bucurie, dandu-i bani de ghete, numai ca poetul, tare de-o ureche, si-a luat cateva carti de Goethe.

In 1869 distractia histrionica ia sfarsit. Eminescu era in turneu prin Moldova, cu trupa Pascali. Auzind una ca asta, Gheorghe Eminovici se-nfurie, casca gura mare si, c-o falca-n cer si una-n pamant, se duce sa-si recupereze odrasla. C-ajunsese de rasul curcilor taranilor din Ipotesti. Convins ca micul vagabond e naravit, Gheorghe decide sa-l tina in arest la domiciliu. Iar in toamna ii face bagajele, ii da cativa galbeni si-l trimite la Viena, sa se faca studinte.

La Viena (1869-1872)

La Viena, Eminescu a fost un student extraordinar (nu putea fi ordinar din lipsa de bacalaureat). Mergea uneori la cursuri, si-si lua notite cu minutie si rabdare. Dar de cele mai multe ori chiulea.

Nota dominanta a vietii sale vieneze o constituie asteptarea lunare de la Ipotesti, in valoare de 19 galbeni. Cand primea banii, dadea fuga la tutungiu si la bacan, sa-si cumpere tabac si cafea. Asta e una din putinele pilde de-ntelepciune pe care ni le ofera viata lui agitata. Apoi se ducea la anticar, ca sa-si alimenteze alt viciu, acela al lecturii. Multumit, avand carti, tutun si cafea, se-nchidea-n odaia lui, cum am face si noi. Uneori se-ntrerupea din fumat, facandu-i-se foame. Mergea la birt, unde se-ntalnea cu alti romani si discuta politica, manca tocana si bea cvas.

Cand i se terminau banii, manca pe datorie, se-mprumuta de la amici ori de la bacan, si-si amaneta hainele. Uneori amaneta si hainele altora, dar, fiind o persoana cu un adanc simt moral, nu uita niciodata sa le faca cinste pagubitilor din banii primiti pe redingotele lor (fara a le spune insa ca i-a lasat numai in camasa si izmene).

In afara acestor preocupari, Eminescu frecventa cu sarg teatrele si opera si se deda admiratiei pentru osebite femei. Iar cand punga nu-i permitea nici una din aceste placute activitati, se plimba prin mahalale si pe Ringstrasse, insotit de Slavici, care pe-atunci isi ispasea stagiul militar in capitala chezaro-craiasca.

Pe scurt, se parea c-ar putea s-o tie asa viata intreaga. Noroc c-a dat peste Veronica Micle, care l-a atras spre Iasi.

Eminescu si femeile

Pentru un biograf modern, relatiile lui Eminescu cu femeile pot parea dubioase. Dar, pentru cineva familiar cu scrierile lui Marmontel si cu morala fericei epoci de la inceputurile interminabilei domnii a lui Franz Ioska, aceste raporturi se-nscriu intre coordonatele celei mai nesuferite banalitati.

Mihail si-a mistuit prima iubire la 12 ani. Obiectul ei era o misterioasa Elena, de fel din Ipotesti. Pe fata n-o chema intocmai Elena, dar indragostitul ii zicea astfel ca sa-l maimutareasca pe Alecsandri, care-o iubea patimas pe cantareata Elena Negri. Numele adevarat al fetei era Casandra Alupului. A avutg o soarta tragica, murind de tanara, iar poetul i-a dedicat o poezie care initial se numea Elena, iar apoi Mortua est. I,i permit sa citez doua strofe idioate din a doua versiune (BAR, Fondul Eminescu, ms 2262, f 13r).

Tu treci pe cand noaptea e-o abra-cadabra

Si-n ceruri, de stele se-aprind candelabre

Ce sala albastra a lumii lumina,

Cu nourul rege, cu luna regina.

Tu taci fericita astfel cat imi pare

Ca vad cum prin nouri tu treci ca o zare,

O zare de aur, un vis fericit,

O umbra de raze, un inger iubit.

— scris de gavagai