Dupa cum stiti cu totii, avand (avut) a suporta repetatele tiruri media, subiectul principal al zilelor trecute a fost traditita (in speta “ce fac romanii de dragobete”). Ati putut afla o suma de lucruri, cu iz rural si de mucegai, despre pasari, insamantari, cupluri si superstitiile adiacente. V-ati plictitsit ori v-ati bucurat in voi, si poate ati emis cateva judecati critice bine simtite; sau ati facut ce v-a privit, cum se si cuvine. Io, spre nefericirea-mi personala, am fost un pic uimit. In cele de mai jos am sa explic de ce.
Ce sunt traditiile
Traditiile sunt niste practici (moduri de a face) specifice unor grupuri de oameni si circumscrise unor arii culturale. Aceste practici sunt legitime prin aceea ca fac obiectul unei adeziuni individuale (ele preexista indivizilor, iar acestia accepta sa le practice; sau, atunci cand sunt inventate, intrunesc un consens de opinii).
Dupa felurile lor, traditiile pot privi grupuri mai mici sau mai mari de oameni. Pot privi de pilda cuplurile care tind sa ritualizeze anumite gesturi la anumite momente, sau pot privi populatii intregi.
Un element fundamental al traditiei este axa temporala. Nu poti face orice oricand si sa ai si pretentia ca faci ceva traditional. Practicile cu pricina se intampla cu ocazii precise.
Un alt element, la fel de important, este ritualizarea. Nu poti sa faci orice cu o ocazie anume si sa ai pretentia ca pastrezi traditia.
Din punctul de vedere al utilitatii lor, traditiile sunt inutile. De fapt nu e asa, dar mi-a placut cum suna. Aceste practici ritualizate, contextualizate si impartasite sunt utile prin aceea ca le dau participantilor sentimentul apartenentei, ceea ce – v-o spun cu toata sinceritatea, nu-i putin lucru.
In fine, o remarca necesara. Practicile traditionale tind sa se impersonalizeze. Cu anumita ocazie se face ceva; inovatia este privita cu ochi rai deoarece ameninta identitatea grupului care se defineste si prin traditia amenintata.
Traditiile la romani
De-a lungul si de-a latul vietii mi-a fost dat sa cunosc o suma de romani. Si, cu toate ca i-am plictisit cu insistentele mele, habar n-aveau ce fac romanii de dragobete. Sau de sfanta Tecla. Sau de Rusalii.
Ma rog, mi-am zis, io am avut mereu o apetenta pentru anturaje nepotrivite. Poate ca altii stiu ce fac romanii. Ar fi bine sa-i caut pe cei care stiu.
Si, cum-necum, i-am gasit. Erau niste etnografi seriosi, cu fuste lungi, bocanci si barbi. Da, dragelor si dragilor, etnografii sunt singurii romani de pe lumea asta.
Traditiile pe alte meridiane
Pe alte meridiane, traditiile sunt lucruri pe care le cunoaste tot omul. Faci curcan de ziua recunostintei fata de indienii care ti-au dat porumbul, decorezi bradul de craciun cu mere rosii, etcaetera, etcaetera. Altfel spus, ai habar cine esti si pe ce lume te afli. Iar acele traditii sunt vii.
Traditii vii si traditii moarte
La fel ca noi toti, traditiile se nasc si mor. Unele sunt uitate, ca niste morminte acoperite cu burieni; altele sunt scoase de la naftalina o data pe an, ca niste morminte curatate de sambata mortilor. Iar restul sunt bine mersi si ne insotesc in micile evenimente care ne compun vietile. Dintre acestea, cele mai interesante sunt de departe cele scoase de la naftalina din cand in cand, la momentul potrivit.
Genul asta de traditii, un soi de morti vii plecati in permisie vreme de cateva zile in lumea reala, este interesant mai ales prin functia care i se confera, anume reactivarea unor mecanisme identitare latente. De-aici si implicarea etnografilor, cei mai inocenti agenti ai statului-natiune care s-a nascut in secolu 19 si e pe cale sa-si dea duhu sub privirile noastre lipsite de orice urma de respect pentru valori.
Concluzii
Daca lucrurile stau asa cum va spui, si chiar nu vad nici un motiv pentru care n-ar face-o, putem vorbi despre doua folosiri distincte ale cuvantului “traditie”. Diferenta dintre ele depinde de eventualele instrumentalizari carora le sunt supuse. Cred ca-i gata.
— scris de gavagai