Poveste despre oamenii de fum

A fost odata ca niciodata pamantul. Si pamantul era la inceput. Si era locuit de pietre, roci fierbinti si lava. Iar aerul era plin de fum si nu se putea respira. C-asa sunt planetele tinere, fierbinti si otravitoare ca veninul. Ma rog, nu sunt chiar asa, dar ma gandeam la femei tinere si mi-a scapat. Deci sa revin.

Ziceam ca aerul nu se putea respira. Asta nu-i un lucru foarte important, ca n-ar fi avut cine sa-l respire sau sa emita judecati despre calitatea lui. Era un aer neutru, “pur si simplu”, cum ar zice o persoana pe care nu mai stiu cum o cheama sau macar daca exista. Hai ca iar alunec. Asa-i cand nu m-apuc sa scriu deindata ce-mi vine-n cap un subiect demn de atentie; conflictul se dilueaza si ma las furat de ganduri despre femei tinere pe care le-am inventat asteptandu-mi randu la ghiseu de impozite. Gata. imi suflec manecile, aprind o tigara si reiau firul povestii.

Spuneam ca pamantul era locuit de pietre topite. Si pietrele se raceau, iar condensul dadea nastere oceanului planetar, si tulburarile din vintrele terestre generau protuberante care se numesc munti. Si pamantul se uita la ce se petrecea cu el si se minuna rusinandu-se ca o pubera.

Si-n timp ce se minuna el asa, iata ca pe cer aparu o masina din care cobori un zeu. Masina nu v-o pot descrie prea bine, din pricina smogului ambient (hai inc-o tigara); zul, insa, pot sa va spuii cum era, anume costumat in Darth Vader. Haraia zgomotos si se uita la pielea planetei noastre pubere, pangarind-o cu bocancii lui cu coltari (tocmai fusese pe Titan); pelerina-i neagra falfaia deasupra unui jet de vapori sulfurosi care ieseau dintr-un por acneic al planetei; mainile-i atarnau, parca intrebatoare, pe langa trupul masiv. Aparitia era cel putin inspaimantatoare, mai ales din cauza intunericului necunoasterii in care te-aruncau masca si miscarile lui precise si inexpresive; era ca un gandac gigantic care vine implacabil spre tine fara sa-si fi declinat intentiile.

- Mda, se auzi dupa cativa ani de tacere, ce naiba-i lipsete planetei asteia?
Vocea rauna profund si galgaitor, venind de sub diafragma. Pamantul se infiora zbarlindu-si dealurile si diatandu-si porii in vulcani noroiosi.
- Pe cinstea mea daca-mi dau seama.
Si-ncepu sa se gandeasca. Si se gandi pana obosi. Pufni inciudat si se aseza pe platoul tibetan, ciupind nervos pielea frageda a planetei cam prin dreptul Nepalului.
- Tiiiiii, exclama Darth Vader dupa o vreme, topaind prin baltoaca pacifica, viata, asta-i lipseste.

Om de fum

Si, fiind un zeu atotputernic si lenes, dadu viata, ratiune si simt estetic fumului ambient. Si, din lipsa de inspiratie, numi fapturile “oameni”.
Oamenii de fum isi treceau vremea fumegand. Traiau adunati in societati si cel mai tare le placea sa se minuneze de cat sunt de frumosi, intunecati si albastrii. Si de cum filtreaza ei lumina. Si erau veseli si fericiti, si colindau trupul pamantului pe lungime si pe diagonala (evitau triaectoriile latitudinare din delicatete, ca sa nu capete planeta complexul ca e grasa). Si privindu-i asa, fumegand si colindand, ti-era mai mare dragul, fericirea fiind uneori molipsitoare ca raia.

Dar intr-o zi (pun pariu pe-un cartus de tigari ca ma urati cand scriu asta), iata ca pe cerul pamantului aparu alta masina, din care cobori un zeu inalt si slab si cu privirea blajina. Si era imbracat in alb. Cel putin la inceput. Si zeul a intrat in vorba cu oamenii de fum, si s-au admirat reciproc si-au inceput sa spuna bancuri cu stele si comete. Si cum stateau ei asa si se veseleau, iata ca seful oamenilor de fum, numit Fumegosul, il intreba pe zeu care-i cel mai frumos lucru pe care l-a vazut vreodata.
- Garoafa, raspunse zeul fara sa clipeasca.
Fumegosul se-astepta ca zeul sa spuna ca el era cel mai frumos lucru, dar, ca o faptura superioara, se resemna si-si exprima dorinta de-a vedea si el sublima creatura. Si zeul, una-doua, dadu nastere florilor. La vederea lor, oamenii-ncepura sa sara-n rotocoale pana la cer si sa planeze pe aripile vantului si sa-l imbratiseze pe binefacatorul poftei lor estetice netarmurite. Si zeul zambi fericit si le darui si animalele aerobe, ca sa aiba pe cine sa mangaie cand vor s-atinga ceva moale. Si-apoi se urca-n masina lui, sa caute o planeta cu apa limpede, ca sa-si spele vesmantul de funingine, nebanind prapadul pe care-l lasa-n urma.

Prapadul era ca plantele se hraneau cu fum, inghitindu-si cu pofta admiratorii. Au fost momente dramatice, sfasieri intre instinctul de-a trai si bucuria admiratiei superioare, clipe de cosmar si de extaz, cristalizate-n consolare. A fost atat de sublim ca mi-e si greu sa-mi imaginez, d-apai sa mai si descriu. A fost un genocid.

Ca sa spun adevarul pana la capat, sacrificand simtul dramatic atat de tentant, oamenii de fum n-au disarut pana la unul. Au mai ramas cativa, izolati, ascunsi in protuberantele pamantului, uneori mai radicali decat gruparile maoiste, incercand sa protejeze planeta de plantele care-o secatuiesc, provocand incendii de padure si apusurile din Los Angeles. Altii, mai pasnici, au acceptat simbioza cu unele animale, cedandu-le putin simt estetic in schimbul vietii (pun ramasag ca v-aprindeti o tigara).

In cursul acestei epopei a existat si-un moment de respiro, cand s-a-ntors Darth Vader pe pamant si-a vazut dezastrul si s-a apucat sa-i extinga pe dinozauri (stramosii gainilor), insa raul aparuse deja in lume. Singura speranta a oamenilor de fum a ramas incalzirea globala, regasirea stadiului edenic si adolescentin al planetei. Sau macar poluarea.

Sfarsit.

[poza de AMagill (stricata de mine-n Photoshop)]

— scris de gavagai