Breazu

Breazu este nuemele calului lui Mihai Viteazu. Era un cal negru, focos, agil si rezistent, cu potcoave de argint si coama impletita cu fir de in. La gat purta o zgarda de rafie Louis Vuitton (pe atunci rafia fiind extrem de pretioasa, datorita originii sale indepartat indiene), iar in coada n-avea niciodata scaieti.

Familia
Dupa tata, Breazu se tragea dintr-o familie bastinasa, din Breaza, care se gasea, datorita jocurilor politice ale vremilor trecatoare, de partea lui Petru Movila. Dupa mama, se tragea dintr-o familie de la curtea lui Aaron Movila, dusmanul lui Petru Cercel si, mai tarziu, al lui Mihai Viteazu insusi. Un tip de rationare genealogica ne-ar fi indreptatit sa credem ca Breazu avea sa fie un cal tradator. Dar:

Copilaria
Breazu a fost abandonat de parinti inca din frageda pruncie, pe motiv ca era sasiu. Pe vremea aceea oamenii nu erau deloc sentimentali, si-si abandonau adesea copiii: si caii erau la fel. Abandonat, micul Breazu (care pe-atunci se numea Crucisu) pastea trist pe un tapsan de langa Titu Gara. Se insera, si ochii-i sasii de manz se umpleau de lacrimi la gandul noptii reci si al lupilor, cu care-i impuiase capul bunica-sa, o iapa batrana, slaba si degraba muscatoare de copii. Si, cum statea el asa plangand, iata ca pe tapsan apare Leonte Chioru, un taran neghib dar bland, care i-a si devenit om adoptiv, adapandu-l cu linistea unei copilarii petrecute in grajd.

Tineretea si antrenamentul
Inconjurat de grija lui Leonte si a copiilor sai (Crudu si Aliman), Breazu a devenit o mandrete de murg de patru ani (murg o fi negru? creca-i vinetiu), zburdand zglobiu pe islaze, muscand sagalnic zabala, zburdand pe aripile vantului care-i infoia coama, mancand zambile, mzucindu-si gatul, ca si cum ar fi fost muscat de viespi – ca sa vada mai bine si sa aprecieze distantele pana la obstacole.

Intrarea in slujba domniei

Breazu si narile sale

Dupa urcarea la tron a lui Mihai Viteazul (1595), in urma unei dari de mita si a unei infractiuni de mic trafic de influenta, situatia din Tara Romaneasca s-a tulburat ca apele unui smarc in vreme de furtuna. Noul domn lerga prin toata tara, cautandu-i pe camatarii si pe negustorii armeni, greci si turci de la care luase bani  ca sa-si finanteze campania de PR ce-i asigurase accesul la cusma domneasca. (Dupa ce-i gasea, ii arunca-n lanturi si-i baga intr-o cusca cu zabrele de lemn, p platforma unei carute, purtandu-i din sat in sat, in hohotele de ras ale prostimii: si, dupa ce i-a adunat pe toti, i-a bagat intr-o casa si le-a dat foc, pregatindu-se astfel sa devina cel mai mare domnitor al romanilor. Na.) Si, haladuind domnul nostru din sat in sat, iata ca ajunse si la Titu Gara, unde-l gasi pe Breazu si-si cazura cu tronc unu altuia.

Lupta si moartea
Mihai viteazu, calare pe Breazu, a purtat o lupta neostoita pentru unitatea romaneasca medievala, manifestand un spirit vizionar neobisnuit in epoca si punand bazele unui proiect politic si national care avea sa se desavarseasca abia dupa mai bine de 300 de ani, la 1 decembrie 1918, cand, pe Campia Libertatii de la Blaj, s-a proclamat Romania dodoloata.
Dar Breazu nu stia toate astea, si probabil ca nici nu l-ar fi interesat. Lui ii placea s-alerge pe coclauri, sa-si infiga dintii din fata (lungi, fenrandelici si cabalini) in ceafa groasa a vreunui bulgar turcit, sa ranjeasca la vederea lui Suleiman-bey, marele vizir al inaltei si sfintei Porti, imperiul universului, sa pasca micsunele ori sa fuga de iepele din haremul domnnesc.
Sasiosenia i-a permis acestui minunat vehicul de lupta (Field Force One) sa scape cu bine dinn nenumarate lupte, salvandu-l totodata si pe domnul si stapanul sau. Dar, cum ulciorul nu merge de multe ori la apa ca pan’ la urma crapa, a venit si vremea la care Breazu sa-si dea obstescul sfarsit. Intamplarea s-a petrecut fara glorie si intr-un cadru dezolant. Mihai Viteazu era in plina retragere, fugind ca o potarniche speriata din calea dusmanului, urmat indeaproape de iepurii din oastea mare, cu furci, coase si topoare. Sia-asa de repede fugeau potarnichea si iepurii, si-asa de tare-si fortau caii si picioarele, ca lui Breazu incepura sa-i iasa aburi din nari. Si, ca un ulcior, ajungand la izvorul vesnic al minunilor, Breazu-si baga botul cald si ranjitor in apa proaspata si rece, si sorbi, si sorbi, si sorbi, si se umfla si crapa.

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa,
Si-am incalecat pe Mihai viteazu. si v-am spus povestea lu Breazu.

— scris de gavagai