Am impresia foarte vie ca am intrat intr-o perioada a carei cea mai buna caracterizare este “intermezzo”. Ma rog, senzatia e un pic diferita, dar n-am gasit decat niste notiuni din chimie pentru a reusi sa o descriu, asa c-am preferat sa-i dau un nume neutru. Sunt ca o solutie care si-a depasit punctul de saturatie si acum se tulbura din cauza particulelor in suspensie. Saramura aia cu sare umeda si scarboasa pe fundul vasului, nisipuri miscatoare in care n-ai decat sa te scufunzi.
Sa nu ma-ntelegeti gresit, nu m-am plictisit de loc de scris aici. Ciornele s-au imbulzit o vreme si-n cele din urma au facut o lista de asteptare foarte ordonata. S-au agitat un pic, au fost intelegatoare fata de imperativele momentului si-n cele din urma s-au resemnat. La fel si cuvintele.
Ceea ce lipseste din ecutaia cu care ne-am obisnuit este exuberanta. Traversam o perioada cerebrala, de rescriere a textelor, opera de indiguire a unui fluviu salbatic. In conditiile-astea jena resimtita in momentul in care vreau sa apas butonul de publish pentru a va arata un torent fara contururi precise e oarecum de inteles.
Na ca m-am blocat, as putea sa spun. Monstrul a inceput sa-si devoreze membrele, desi e constient ca din treaba asta nu poate rezulta decat imobilitatea. Un blog parmenidian. De fapt nu-i deloc asa. E inselator. Nu-i vorba de imobilitate, ci de stagnare. Aplecarea spre manierism (care s-a manifestat inca de la primele productii, in vremuri imemoriale) isi gaseste acum neavenita desavarsire.
Am intuitia ca daca nu iau o pauza de la mine o sa ajung sa ma macin. Iata, chiar si acum, am intrerupt textul asta pentru a ma arunca in altul (dar de alta factura), aproape m-am sufocat intr-o nota de subsol. Da, am nevoie de o pauza.
Pauza la care ma refer nu va consta in absenta de pe blog (dimpotriva, as spune). Ea va consta intr-un experiment. Vreme de cateva zile am sa fac un tabloid. Nu unul obisnuit. Nu despre oamenii si situatiile care atrag atentia editorilor ziarelor cu pagini mici si tiraj mare. Departe de mine gandul asta. Tabloidul pe care-o sa-l incerc e unul personal, in parte inventat, in arte inventar. Un soi de lista de lucruri mirabile.
Ca sa fiu sincer pana la capat, vreau sa fac experimentul asta si pentru a practica un discurs al alteritatii, care sa nu fie susceptibil la rescriere cerebrala, texte fara intentie si fara motiv, un soi de vectori liberi, plutind in suspensie intr-un plan care le e strain.
Acestea fiind zise, sa-nceapa petrecerea.
— scris de gavagai
pax
io nu văd manierismul de care spui, dar poate nu cunosc destul de bine opera gavagaiana. sau poate te referi la un neam de manierism interior, dinlăuntrul propriilor graniţe.
dacă-i aşa, nu ştiu când devine asta o problemă, trebuie să fim totuşi într-o anumită măsură credincioşi unor repere interioare. (cred că e prea devreme în dimineaţa asta ca să mă gândesc când devine asta o problemă, dar cu siguranţă îşi are o limită.)
taaaare grea conceptualizarea cu vectorii liberi într-un plan străin :) , da’ s-a-nţeles. da’ foarte riguroasă :)
gavagai
este, l-am vazut io, ca traversez o perioada de reeditari si-mi cam da de furca. e ceva care se suprapune (in sens de “superpose”) peste ceea ce lansonienii numeau “stil”, niste apucaturi verbale care ma-u sedus la un moment anume si de care n-am mai stiut cum sa ma dezbar, ca un pusti care s-a-nvatat sa-njure si cum se zice, se répentir, s’en caieste dupa ce s-a converit la scoala de duminica. reperele interioare sunt nealterate de ceva vreme, un pic cam rigide dar cosmetizate prin expresie, asa ca deocamdata nu-mi fac griji din cauza lor.
da, ai dreptate, ideea cu vectorii e cam incompleta. ma gandeam la doua planuri secante si la niste vectori aflati chiar in nexus dar definiti num ai pe unul din planuri; ceea ce descriam era imaginea vectorilor din planul celalalt, acolo unde nu au rost. btw, explicatia nu e pentru tine :) am zis s-a scriu totusi aici pentru ca cititorii care-au mai rezistat sunt aplecati mai degraba spre umanioare, ceea ce-i si cazul meu, si ma sperie gandul c-a putea sa citeasca paragraful asta cineva cu o alta aplecare. noroc ca ma salveaza aerul de nonsalanta respirat de analogie.