Traducerea lui Bogdan Ghiu si unitatile enuntiative

In textul asta o sa atentez un pic la drepturile de autor ale urmasilor lui Foucault, dar o fac in spiritul bunei credinte si oarecum in contul Editurii Univers, care-a facut ce-a facut si-a incurcat paginile Arheologiei cunoasterii (trad. Bogdan Ghiu, 1999). Acuma, sincer sa fiu, nu stiu a cui e vina. Cert e ca unele pagini sunt puse anapoda. Mai grav, fragmente importante din carte lipsesc cu desavarsire din versiunea romaneasca.

Stiu ca v-am obisnuit 1) cu recenzii inventate si 2) cu texte usurele, dar de data asta o sa fiu serios. Ar trebui de fapt sa spun de datile astea, pentru ca textul asta deschide o serie de posturi care incearca sa limpezeasca apele suspomenitei traduceri. Un soi de erratum tardiv si, tinand seama de confuzia pe care am resimtit-o cand am citit prima data cartea (c-am citit-o-ntai in traducere), necesar.

Fragmentul de mai jos e prima absenta a versiunii lui Ghiu. Suntem la pagina 118 a cartii in limba romana. Ceea ce urmeaza ar fi trebuit sa fie paginile 119-120. (Foucault tocmai descrie unitatile enuntiative). In paranteze, numerele paginilor din editia franceza (Gallimard, 1969).

(p. 127) un anumit tip)? Trebuie remarcat totusi ca acest ansamblu – actual sau virtual – nu e de acelasi nivel ca propozitia sau fraza: el se refera mai degraba la elementele lor, la inlantuirile si distributiile lor posibile. Nu le este asociat; este presupus de ele. S-ar putea obiecta de asemenea ca multe propozitii (non tautologce) nu pot fi verificate pornind exclusiv de la regulile lor de constructie si ca recursul la refernt este necesar pentru a decide daca sunt adevarate sau false; dar, adevarata sau falsa, o propozitie ramane o propozitie si nu recursul la referent decide daca ea este sau nu o propozitie. La fel pentru fraza: in multe cazuri, frazale nu-si pot produce sensul decat in raport cu un context (fie ca comporta elemente “deictice” care trimit la o situatie concreta; fie ca se folosesc de prenume de persoana intai sau a doua care desemneaza subiectul locutor si pe interlocutorii lor; fie ca se folosesc (p. 128) de elemente pronominale sau de particule de legatura care se refera la fraze anterioare sau viitoare); dar faptul ca sensul ei nu poate fi desavarsit nu impiedica fraza sa fie completa si autonoma din punct de vedere gramatical. Desigur, nu stim prea bine ce “vrea sa spuna” un ansamblu de cuvinte precum “O sa va spun maine asta”"; in orice caz, nu putem nici sa datam acest “maine”, nici sa-i definim pe interlocutori, nici sa ghicim ce urmeaza sa fie spus. Este vorba totusi de o fraza perfect delimitata, conforma regulilor de constructie ale limbii romane. S-ar putea obiecta, in fine, ca, fara context, este uneori dificil sa definesti structura unei fraze (“Daca e mort, nu o voi sti niciodata” poate fi construit: “In cazul in care este mort, nu voi sti niciodata cutare lucru”; sau “Moartea sa nu-mi va fi niciodata anuntata”). Dar aici este vorba despre o ambuiguitate perfect definibila, careia ii putem numara posibilitatile simultane si care face parte din structura proprie a frazei. In general se poate spune ca o fraza sau o propozitie – chiar izolata, chiar scoasa din contextul natural care o lamureste, chiar eliberata sau taiata de elementele la care, implicit sau nu, poate sa trimita – ramane intotdeauna o fraza sau o propozitie si e intotdeauna posibil sa fie recunoscuta ca atare.

In schimb functia enuntiativa – aratand prin aceasta ca nu este pur si simplu o constructie din elemente prealabile – nu se poate exersa asupra unei propozitii sau fraze in stare libera. Nu ajunge sa spui o fraza, nu ajunge nici macar sa o spui intr-un raport determinat cu un camp de obiecte sau in raport determinat cu un subiect pentru ca sa existe enunt – pentru ca sa fie vorba de un enunt: trebuie s-o pui in raport cu un intreg camp adiacent. Sau mai degraba, pentru ca nu este vorba aici de un raport suplimentar care vine sa se suprapuna peste celelalte, o fraza nu poate fi spusa, nu poate fi facuta sa acceada la o existenta de enunt fara ca un spatiu colateral sa se gaseasca pus in opera. Un enunt are intotdeauna marginile populate de alte enunturi. Aceste margini se disting (p. 129) de ceea ce se intelege de obicei prin “context” – real sau verbal – adica de ansamblul de elemente de situatie sau de limbaj care motiveaza o formulare si ii determina sensul. Si se disting de context in chiar masura in care il fac posibil: raportul contextual nu este acelasi intre o fraza si cele care o inconjoara daca avem de-a face cu un roman sau cu un tratat de fizica; nu este acelasi intre o formulare si mediul obiectiv daca este vorba de o conversatie sau expunerea unui experiment. Efectul contextului se poate determina tocmai pe acest fond al unui raport mai general intre formulari, pe fondul unei intregi retele verbale. Aceste margini nu sunt identice nici diferitelor texte, diferitelor fraze pe care subiectul le poate avea prezente in minte atunci cand vorbeste; si aici ele sunt mai extinse decat acest contur psihogic; si, pana la un anumit punct, ele in determina, caci, dupa pozitia statutul si rolul unei formulari printre toate celelalte, – dupa faptul ca se inscrie in campul literaturii sau trebuie sa se piarda ca un subiect de conversatie indiferent, dupa faptul ca face parte dintr-o povestire sau acela de a cere o demonstratie – modul de prezenta al celorlalte enunturi in constiinta subiectului nu va fi acelasi: intr-o parte si-n alta nu sunt puse in opera nici acelasi nivel, nici aceeasi forma de experienta lingvistica, de memorie verbala, de evocare a ceea ce este deja spus. Haloul psihologic al unei formulari este comandat de dispozitia campului enuntiativ.

Intr-un timp viitor – nu promit nimic cert – voi reveni cu restul fragmentelor pierdute la taierea colilor.

PS Dupa cum ati putu observa, traducerea e facuta cu cartea pe genunchi si n-are nici o alta intentie decat redarea cat mai precisa a textului.
PPS Mda, am fost o vreme foucaldian.

— scris de gavagai