Psihogeneza stilului lui gavagai

In textul asta am sa scriu despre psihogeneza stilului actual al lui gavagai. Pe parcurs voi presara cateva remarce despre mine (indoieli si optiuni) si voi inventa o noua forma de literatura. la final o sa vedeti cum incep o carte. Alta.

O intamplare / Momentul / Ruptura*

Eram obisnuit. Nu chiar banal, dar nici pe departe frapant (sau tipator, cum – cu un prost-gust desavartsit – am reusit s-ajung). Nu eram nici perspicace, nici foarte rau, nici icoana de pus in dormitor. Eram curios, ii bateam pe Fanezu si pe Catalin, ma indragostisem si-mi consumam furtiv amorul prin subterane si boscheti. Acordam indexicalilor ce delimiteaza contextul intreg respectul cuvenit, traiam in prezent si aici. Pana-ntr-o zi, vorba autorilor de povestiri proaste.

Ziua Momentului. A Rupturii. Ziua-n care-a murit bunicu. Bunicu (io-i ziceam “tata”, iar mai tarziu am folosit cuvantul cu-o pudoare viginala) fusese mereu acolo sa-mi satisfaca curiozitatile, sa ma apere cand il bateam pe Catalin (era mai mare ca mine), sa-mi fie complice (aflase de consumarea amorului de-atunci si nu divulgase secretul si poate ca-i placea), sa-mi spuna povesti din copilaria lui, ma rog, sa faca ce fac bunicii.

Aveam 8 anu si-mi pierdusem reperele.
Ruptura, ca-ntr-un roman de secol 19, a fost marcata printr-un lesin.

Ghidul realitatilor virtuale

Cand m-am trezit, eram altcineva.
Am inceput sa-mi spun povesti. Sa stau singur. Sa citesc. Sa descopar mici placeri indoielnice (bucuria de a ma spala pe fata minute-n sir, conversatiile cu Zdreanta). Paseam nesigur pe calea viciului. Ma cartografiam. Incercam sa gasesc in mine balizele pe care le pierdusem afara. O jivina mioapa, ce-si scoate botul din vizuina si amusineaza inutil in noapte.

In opt cuvinte, refuzam realitatea si-mi construiam propriile-mi lumi. Si-asa am ramas.

Logica dinamica a contradictoriului

Asta e titlul unei culegeri de studii de Stefan Luapscu (Bucuresti, Editura Politica, 82). Studiile-alea mi-au sugerat ca atunci cand caut sa fug de realitate, lumile virtuale pe care le inventez se actualizeaza; iar realitatea publica devie potentiala, asa cum ii este de fapt rostul. Era suficient sa-mi spun o poveste pentru a pleca. Sau sa adorm.

Avantajul plecarilor era locurile-n care ajungeam erau domestice si cu repere clare, trasate cu rabdare si-n conformitate cu umorile gustului meu epic. In fond, de ce n-as fi dumnezeul ales al nepalului? Iata ca sunt.

Logica perversa a tertului inclus

Folosirea logicii lui Lupasco pentru a ma descrie antreneaza insa o consecinda deloc placuta pentru statulul reveriilor carora ma dedam cu o placere bolnavicioasa. In momentul in care optam pentru lumile mele virtuale, realitatea comunitara, potentializata, nu vroia sa dispara. Nu puteam sa fiu numai dumnezeul ales al nepalului. Eram bantuit de figurile mele spectrale, cate o barbie reflectata-ntr-un colt al monitorului, cate un strigoi in mijlocul cuvintelor, vreo dorinta fugara, tot atatea cutii de conserve legate de coada divinei jivine.

gavagai fata cu traditia metafizica

Consecinta pe care-am notat-o mai sus, iata, reuseste sa explice de ce ma joc asa de mult cu verbul “a fi”. Si de ce-o sa scriu, intr-una din zilele urmatoare, despre conservele de fiinta pe care e bine sa le iei in rucsac cand intreprinzi expeditii in neant.

Intr-un sens mai profund, consecinta explica de ce ma ingrozesc sa ma gandesc la mine si prefer sa citesc texte alchimice sau jurnalul tinut de Darwin pe Beagle. In fond sunt doar o alta victima a lui Parmenide, chiar daca ma-ncapatanez sa declin lumi posibile.

Proba de sinceritate

Ma gandeam la toate lucrurile-astea si am decis sa ma ocup de mine asa cum ma ocup de obiectele realitatii comunitare. Sa ma vad ca pe un carabus ce trebuie disecat. Na, o sa ziceti, se-apuca si gavagai sa scrie romane de autor. Poate-o sa m-apuc, de ce nu, cand o sa ma simt sincer si nonsalant, cand o sa am curajul de a patrunde in a treia lume (a nu se confunda cu a treia stare lupasciana), cand o sa reusesc sa ma ucid (vivisectia mi-a repugnat intotdeauna, n-am reusit s-o practic decat pe muste), cand… Ma rog, candva. Pana atunci o s ama consolez cu catabaza asta, ersatz penibil al unui rateu ontologic.

*Sa nu uit c-am inventat o scriitura a posibilului. Sa-mi gasesc cheful de a ma ocupa serios de ea.

PS Cred ca nu mai e nevoie sa va rog sa va raportati la textul asta ca la un exercitiu dubios de scriitura.

— scris de gavagai