Originea si natura sarutului

Oamenii, in nesuferosenia si ingamfarea lor, se cred singura specie capabila sa sarute. Si au impresia ca sarutul a aparut din necesitatea lor de a-si exprima sentimentele (de iubire, de pofta carnala, de complezenta sau de ce se mai saruta).

Oamenii de stiinta, care au orgoliul de a se crede diferiti, cred ca sarutul este un comportament rezidual. In vremuri imemoriale, cand oamenii nu apareau inca in copacul filogenetic, stra-oamenii (niste mamifere acvatice cu aspect de morsa) se reproduceau in apa; si cand se reproduceau, stateau front-to-front si nu front-to-rear cum stau cainii; si, ca sa aiba priza unii la altii, masculii le muscau pe femele de bot. Si din aceasta copulatorie au rezultat sarutul si pozitia clasica. [Din acvaticitatea stra-oamenilor a rezultat, zic oamenii aia care sunt de stiinta, dispozitia firelor de par de pe spate.]

Dar, o zic iarasi fara vreun efect de surpriza, atat oamenii-n general cat si cei care sunt de stiinta sunt gresiti.

Sarutul este, intr-adevar, un comportament rezidual. Numai ca nu-i un rezidiu copulatoriu, ci unul alimentar. In realitate, stra-oamenii erau fapturi telurice, ca cartitele, si nu acvatice ca molustele. Si vanau sau cautau cadavre ca hienele.

Sa ne uitam acum prin obiectivul camerei istoriei speciei si sa privim un stra-om oarecare, intr-o zi obisnuita a vietii sale bicisnice. Se face dimineata. Stra-omu maraie ceva si-ncepe sa se scarpine cu picioru la subtioara. Se ridica mormaind si se duce-ntr-un tufis. Apoi iese iar la lumina si-si da seama ca-i e foame. Se uita speriat in jur si, in aer nefiind nici un stra-condor, se aventureaza in campul deschis al savanei. Intamplator, vietuitorul pe care-l spionam are noroc si da peste un cadavru de strelefantel. Se repede la cadavru, grohaie putin si-si infunda botul in carnea de pe coapsa. Dupa ce se satura, se foloseste de functia proiectiva a stra-creierului sau, ca Dasein-u lu Heidegger) si-si da seama c-o sa i se faca foame si mai pe seara. Si atunci ascunde resturile strelefantelului intr-o grota pe care-o sapa cu ghearele intr-un perete de calcar. Si dupa aia se-ntoarce ghiftuit la vizuina lui. Dar iata ca-i iese-n intampinare o stra-femeie. Cei doi nu sunt in relatii tensionate. Ba chiar se plac un pic, si uneori, de vreo doua ori pe an, isi impart vizuina. Stra-femeia se duce dand din coada catre stra-om. Pare ca vrea sa se harjoneasca. Isi freaca botul de al lui. Isi ridica coada si, dac-ar putea, ar incepe sa toarca. Un spectator ingenuu ar putea sa creada ca il iubeste de nu mai poate.

Noi, colocatarii pisicilor, suntem foarte familiari cu acest comportament. Io, cel putin, sunt. Dar cred ca si ceilalti, ca mi s-a-ntamplat cu toate pisicile. Deci stau intr-o rana si citesc ceva, sprijinit in cotul stang. Si, cand ajung pe la a doua treime a paginii, imi sare Pisica-n spate ca leoaica tanara. Si-n timp ce sare spune ceva, ca un tril. De pe spate imi sare pe carte. Si-apoi, torcand, isi freaca nasul de nasul meu. Si io sunt tentat sa cred ca ma iubeste cel mai tare din lume.

In realitate, Pisica ma iubeste. Dar nu isi arata iubirea in felul asta. In felul asta, de fapt, vine sa vada dac-am vanat ceva cat a alergat ea din pivnita si pana-n pod. Daca vede c-am vanat ceva, incepe sa ma muste usor de mana, atentionandu-ma sa-i dau si ei din ce-am vanat.

Si stra-oamenii se comportau ca mine si ca Pisica ori Pisicu. Si reziduul comportamentului astuia a ramas sarutului.

Natura sarutului este deci increderea. Te saruti numai cu persoana cu care esti dispus sa imparti germeni si cadavrul animalului pe care l-ai vanat (in cazul omului modernm salariul si veniturile-n general). Iar chestia asta mi se pare mai adanca decat falsa teorie a expresiei dragostei.

PS Dusmanul natural al naturii sarutului este contractul prenuptial.

— scris de gavagai