Daca ciocanitorile de Galapagos ar fi oameni

Oamenii, vorba lu Pisicu, nu inceteaza sa ma uimeasca. Fiind colocatar cu Pisicu si cu Pisica, sunt adesea tentat sa compar modurile noastre de viata, ceea ce ma duce la ganduri mai absurde chiar decat astea pe care le colectionez aici. Gata si cu introducerea serioasa. Sa trecem mai departe.

Va povesteam ieri dimineata despre ciocanitoarea de Galapagos pe care-au omorat-ocolocatarii mei. Privindu-i trupu mic si tremurand (cu putin rosu pe la gat), mi-a trecut prin cap ca ce-ar fi daca ciocanitorile de Galapagos ar fi oameni. De fapt nu dac-ar fi oameni, ci daca s-ar raporta la ceea ce fac in maniera in care o fac oamenii. Ok, asta-i alta plachie de peste, si-i un pic mai complicat de preparat. Ca orce alta analogie.

Cunoasteti, desigur, ca ciocanitorile de Galapags au ciudata apucatura de a se folosi de betisoare si spini pentru a face rost de mancare (insecte): pasarea ia spinu-ntre cele doua fragmente de cioc (oare cum s-or chema falcile pasarilor?) si se prinde cu ghearele de scoarta arbustului si introduce spinu-n crapatura pe care a avut grija s-o faca-n prealabil; spinul se infige in spatele unei insecte (chitina), iar ciocanitoarea o scoate si-o-nfuleca de parc-ar manca cu furculita de insecte (de retinut, poate scriu ceva si despre furculita de insecte). Spinul este deci pentru ciocanitoare un instrument.

Un instrument deloc diferit limbajului uman. Unii oameni, dont moi-même, ca sa nu moara de foame se folosesc de el ca sa-si procure pere si pastrama de berbec si mancare pentru pisicile pe care le au in intretinere. Tipul asta de folosire a instrumentului nu e deloc diferit de ce face ciocanitoarea cu betigasul. Inca din glorioasa epoca a hominizarii, in care omuletii aia parosi cautau carcase mancate de feline prin savana (neaparat sa scriu despre asta, o sa-i placa lu Pisicu), limbaju a avut ca rol exclusiv schimbul de informatii cu privire la diferite aspecte practice. Era intru totul asemanator cu dansul albinei care a gasit un camp inflorat pe o carpeta din casa scunda a unei babute cu broboada neagra.

In istoria naturala a speciei omuletilor parosi si necrofagi s-a produs insa un accident: anume limbajul a inceput sa fie folosit si in alte scopuri decat acelea prevazute de fabricant. Oamenii au inceput sa vorbeasca sau sa scrie pentru a se da mari, pentru a produce lucruri inutile pe care le credeau frumoase, pentru a minti ori pentru a face campanie electorala. Chiar daca nu toti oamenii folosesc limbajul in scopurile astea dubioase, cei mai multi dintre ei accepta modul asta de folosire.

Deci, daca ciocanitorile de Galapagos ar fi oameni, ar incepe sa dezvolte comportamente precum datul in stamba cu betigasul. Ar scoate insecte din copaci stand intr-un picior, le-ar scoate din zbor (cum trag mongolii cu arcul), ar vana cate 12 odata, le-ar infuleca cu ochii inchisi si Pisicu mai stie ce-ar mai face, ca n-am consultat-o pe fosta mea colega Ciocanitoarea.

PS Ce credeti c-ar face potarnichile dac-ar fi oameni? Dar elanii?

PPS Analogia de mai sus merge foarte bine si daca al doilea termen este muzica. Si, pentru c-am zis de muzica, sa nu uitam de bonus track (mi-ar placea ca bonusul sa vina lunea, ca sa va dea curaj sa continuati saptamana; ma rog, acum e deja marti, da nu mai conteaza).

Initial am vrut sa va propun cateva cantece de Son House, dat m-am gandit ca-i prea devreme pentru delta blues. Cred ca-i mai bine s-o luam incetisor si invers, adica de la blues-ul urban (chicago) catre radacini.

Propunerea de azi este deci Washboard Sam (Diggin’ My Potatoes). Washboard Sam se numea asa tocmai pentru ca se folosea de masina de spalat (si de degetare) ca sa cante.

Bonusul bonusului este parodia cantecului de mai sus, semnata Brownie McGhee (tipul care canta acompaniat de Sonny Terry la muzicuta, sa povestesc intr-o zi despre ei). parodia se cheama Pickin’ my tomatoes. Enjoy. Sa-mi ziceti daca nu v-a placut.

— scris de gavagai