Secretul Universului

La cererea lui Puck, dragelor si dragilor, iata, am sa va revelez secretul Universului. Textul face parte din cartea pe care vroiam s-o scriu si nu m-am hotarat inca cine-i va fi autorul. Ceea ce va propun mai jos e o traducere si-mi cer scuze de pe-acuma pentru eventualele inadvertente cu limba stramosilor nostri Vasile Goldis si Sofia Nadejde. Gata. Pe locuri, fiti gata, start.

    “V-ati intrebat, desigur – si daca nu ar trebui sa va igrijoreze – care e secretul Universului. Si, fara indoiala, ati conchis ca va aflati in fata unei intrebari fara raspuns.

Intrebarile fara raspuns sunt un mit care bantuie inca stiinta si cunoasterea comuna. Ele sunt expresia unei anumite comoditati a omului care, vulgar spus, se numeste “lene”. Acest mit a fost desfiintat in 1921/1922, odata cu publicarea singurei opere antume a lui Wittgenstein, anume TLP: propozitia 5.6 enunta clar si distinct ca nu exista intrebari fara raspuns.

Sa luam de exemplu si de proba o intrebare banala, despre care se crede ca ar fi fara raspuns: “Ce inaltime avea Stefan cel Mare?” Pentru a raspunde acestei intrebari n-avem decat sa inventam o masina de calatorit in timp, sa-l inhatam pe Stefan cel Mare, sa-l masuram si eventual sa-l aducem in zilele noastre, schimband astfel cursul istoriei.

Sau, tot de exemplu si de proba, “Cum arata Dumnezeu?“. Pentru a raspunde acestei intrebari nu trebuie sa fim pictori sau teologi. Sa urmarim deomonstratia:

Daca Dumnezeu este Dumnezeu, atunci este absolut. Daca esteabsolut, atunci nu este relativ (e.g. relativ lumii noastre). Rezulta deci ca este exterior lumii noastre. Dar in afara lumii noastre nu e nimic, caci tot ceea ce este trebuie sa fie undeva si candva. Dar “in” nimic, nimic nu poate sa fie. Dci Dumnezeu nu este. Dar ceea ce nu este nu poate sa arate in vreun fel. Deci Dumnezeu n-arata in nici un fel.

{Acolada. In ciuda aparentelor celor mai evidente, aceasta nu este o demonstratie a inexistentei lui Dumnezeu, ci a imposibilitatii ca Dumnezeu sa fie absolut. Concluzia (ontologica a) probei este ca Dumnezeu e relativ lumii noastre sau, mai probabil, crestinismului. Inchid acolada.}

Din cele doua exemple pe care le-am dat rezulta clar – sper eu – ca nu exista intrebari fara raspuns.

{Acolada personala. Trista e soarta amantilor. inchid acolada personala.}

{Deschid o noua acolada personala. Am citit cat am scris din acest articol si m-am decis sa scriu mai mult. E pacat sa scriu atat de putin cand m atatea de spus. Umanitatea ar trebui sa ma pretuiasca mai mult. Inchid noua acolada personala.}

Sa revenim acum la intrebarea care ne preocupa aici, anume “Care e secretul Universului?“. Marturisesc ca, destula vreme, n-am avut chef sa ma uit la ea. Mi se parea un pic inutil, iar raspunsul nu mi-ar fi adus nici un folos material sau spiritual. Mi s-a oferit insa ocazia s-o fac si n-am ezitat sa profit.

Era o seara de iulie si asteptam sa ma sune amanta si sa m-anunte ca puteam sa ma duc la ea. Ma agasa un herpes care-mi crescuse pe buza inferioara (il capatasem intr-un restaurant), ma manca spatele (tocmai ma-ntorsesem de la mare) si-mi imaginam ca sunt bogat. Mergand nonsalant si rumegandu-mi gandurile despre aceste lucruri futile (caci oamenii de stiinta, contrar opiniei comune, sunt persoane normale care s uita la televizor si dupa fete pe strada), m-am trezit in fata unui club care se numea “Déja vu”. Pe masura ce inaintez in varsta imi plac din ce in ce mai mult fetele tinere; am decis deci sa intru in sus-zisul club.

Am intrat, m-am asezat la o masa, am luat o sticla cu vin si-am inceput sa ma uit cu pofta la fetele care dansau. Una dintre ele, machiata cu negru nu fara un anumit gust pentru stridenta, ma vazu si veni langa mine.

- Esti singur? ma intreba luandu-mi paharul.

- Ndap, am retorcat.

- Si eu. Sa ne unim singuratatile intr-o singuratate mai mare.

Dupa ce ne-am unit singuratatile, m-a privit cu o usoara doza de suspiciune si a zis

- Stii, clubul asta e sediul unei organizatii secrete. Membrii ei, printre care ma numar si eu, cunosc secretul Universului. Vrei sa ti-l spun?

- Vreau. Dar ai voie sa mi-l spui?

- Da. Nu secretul e problema, ci maniera de a-l obtine. Unii zic ca-i imposibil s-ajungi.

- D-ajungi unde?

(Incepea sa se-mbete.)

- S-ajungi sa demonstrezi afirmatia care constituie secretul Universului. Asta cauta asociatia mea, desi sunt unii care zic ca-i imposibil sa gasesti ceva… Esti beat, sau ce?

-  Spune-mi secretul.

- Eu nu sunt eu insami.

- Ce?

(Imi parea ca se-adanceste in betia cea mai profunda.)

- Secretul Universului, zise ea cu rabdare si c-o solemnitate de bativ, este “Eu nu sunt eu insami.”

Am ramas cu gura cascata.

- T t t tu? am baiguit. Tu esti secretul?

- Nu, prostutule. Lucrurile nu sunt ceea ce sunt. Tu nu esti tu insuti. Zi-mi, ai sa te gandesti, nu-i asa? Promiti? Si daca-ti iese demonstratia imi zici, da?

Am promis. Mi-a multumit si mi-a inmanat o insigna reprezentand o pisica pe bicicleta si atestandu-mi calitatea de membru al asociatiei secrete “Pisica pe bicicleta”. Ma simteam tare mandru, era pentru prima data cand apartineam unei atari societati.

Am iesit in strada gandindu-ma la secretul Universului. Am fost sunat de amanta. Am mers la ea. Ne-am unit trupurile si singuratatile. Am dormit.

A doua zi (adicaieri), pe cand beam prima cafea a zilei, mi-am amintit de secretul Universului. Am inceput sa ma gandesc.

Fie PR un punct de referinta, un loc geometric in repaus. Fie EÎ eu insumi, descriind o traiectorie circulara T in jurul lui PR. Fie A un altul, descriind o traiectorie circulara T’ in jurul lui PR si deplasandu-se cu aceeasi viteza v ca si EÎ.

EÎ ma uit la PR si zic:

-PR este in repaus, iar EÎ sunt in miscare.

Intamplator, A aude ce EÎ -am zis si ma corecteaza:

Ba nu, n-ai dreptate. Tu, EÎ, esti in repaus, iar PR este in miscare.

EÎ sunt consternat. N-am nici un motiv sa ma-ndoiesc de ce-am vazut. De asemenea, n-am nici un motiv sa ma indoiesc de observatia lui A (asumam ca A este un observator onest, care n-are nici o dorinta sa ma induca in eroare pe EÎ). Imi pierd reperele. In acelasi timp EÎ sunt si nu sunt eu insumi. In acelasi timp, sunt si nu sunt. Si, dupa cum spunea Pseudo-Aristotel in textul pe care editorii latini au convenit sa-l numeasca Metafizica (1005b23-25), “e imposibil sa asumi ca, in acelasi timp, un lucru este si nu este”. Totusi, EÎ sunt si nu sunt. Dar eu sunt. Deci nu sunt eu insumi.

Eram stupefiat din nou. Reusisem sa demonstrez asertiunea care constituie secretul universului. Mi-am aprins o tigara si-am facut alta cafea. Am inceput sa ma gandesc din nou.

Ca sa zic adevarul intreg, nu gasisem decat jumatate din demonstratie, caci se-ntampla ca lumea-n care traim sa fie descrisa de doua teorii, relativitatea si mecanica cuantica. Trebuia deci sa ma aplec asupra problemei identitatii cuantelor.

Problema identitatii cuantelor e un lucru ceva mai complicat decat, disons, sa faci inventarul pacatelor unei papese. Asta pentru ca cuantele sunt ca si omul in comunism: fiecare poate fi oricare alta, sunt indiscernabile si intersanjabile. Dar, pe de alta parte, asta nu ne impiedica sa fabricam un experiment mental.

Sa presupunem ca izolam o cuanta Q. A o izola inseamna a o identifica; a o numi “Q” inseamna a o numi. Ii conferim deci o identitatea precum a noastra. Dar, trabuie sa marturisesc, facand asta n-am realizat mare branza, caci o quanta Q, in spatiul ei cuantic (de – 10.000.000.000 metri cubi) se gaseste in toate locurile posibile in care se poate gasi, ceea ce-i destul de greu de conceput. E ca si cum toate lumile posibile in care exist s-ar scufunda intr-una singura.

Dar, daca ne gandim un pic mai mult la spatiul posibil al unei cuante si ne mai amintim si de principiul lui Kronski, care ne spune ca in spatiul posibil al unei cuante, la un moment T, exista cel putin un loc geometric in care cuanta se-ntampla pur si simplu sa nu se afle,  lucrurile vor deveni un pic mai clare. Ca sa le clarificam si mai tare, haideti sa aruncam o privire asupra desenului de mai jos.

In desenul din stanga, figura 1 reprezinta campul posibil al unei quante Q asa cum ne este descris de mecanica cuantica in formularea ei clasica; figura 2 reprezinta campul posibil al aceleiasi cuante asa cum este el descris de principiul lui Kronski.

N-am sa cedez tentatiei facilitatii si sa spun ca o cuanta Q nu este ea insasi doar pentru ca, in doua teorii diferite, este descrisa diferit. Am sa fac cu totul altceva, anume sa cem in ajutor si alte cuante (Q1-Qn).

Fie niste cuante, Q, Q1…Qn. Fie un spatiu S campul teoretic posibil al cuantei Q (fig 1). Fie spatiul S’ campul practic posibil al cuantei Q (fig 2). Fie spatiul S1 etc… (pentru fiecare cuanta in parte).  Fie SQR spatiul cuantic real al multimii de cuante {Q-Qn}. Privind de aproape acest spatiu, ne vom da seama ca el arata mai degraba ca fig 1 decat ca figura 2, iar asta pentru ca spatiile posibile ale cuantelor (S, S’…) se intersecteaza. Mai mult decat atat, S’ descrie o cuanta numai pentru un moment T; conform principiului lui Kronski, la momentul T’ cuanta Q va fi descrisa de S’, care va prezenta o configuratie a posibilului foarte diferita. Cu toate acestea, SQR va ramane neschimbat.

Concluzia acestor fraze complicate este ca Q nu este ea insasi nici in spatiu si nici in timp.

Afirmatia onstituind secretul Universului era, in sfarsit, demonstrata.

Am sunat-o pe fata din club. Am fost surprins de amanta vorbind cu ea. Am fost palmuit. Dat afara, in tipete isterice.  Am iesit surazator si fara griji, stiind ca toate astea se intampla alrcuiva.”

PS in varianta originala, textul era neterminat; finalul a fost incropit acum.

gata,  v-am revelat si secretul Universului.

hai va iubesc.

— scris de gavagai