gavagai de revolutie

Textul acesta povesteste intamplarile hilare de le-a trait gavagai de revolutie si vine ca raspuns, tardiv, la leapsa lu Vlad.

De revolutie eram mai mc si mai prost decat acum. Aveam senzatia acuta ca traiesc niste momente istorice si mi-am propus sa nu uit nimic; tot ce-mi amintesc cu exactitate e ca mi-am zis asta.

Cand a-nceput revolutia, era ziua lu bunica-mea, iar io ma jucam handbal in pat cu var-miu Bogdan. Gasisem intr-o lada o carpeta cu Rapirea din serai si-o agatasem pe perete, pe post de poarta. Poarta era deasupra patului.Cel care statea-n poarta era asezat pe pat, iar celalalt pe statea pe fotoliu si arunca.

Tot cu var-miu Bogdan eram si-n seara-n care Ceausescu a anuntat ca va mari alocatiile copchiilor / cochiilor cu o suta de lei. Instigatid e entuziasmul de neinteles din mediul familial, il impuscam pe Ceausescu cu mitralierele cu gornete.

Pe 20 lucrurile au inceput sa ia o turnura dramatica, pe motiv ca a murit strabunicu (cel nascut in 1267). Am inceput sa dau telefoane, ca sa anunt tragicul eveniment familiei si prietenilor, si n-am mai avut timp sa ma gandesc la revolutie.
Pe 21, mama a venit mai devreme, sa se uite la televizor. Bunica a inceput sa se teama. Io am devenit confuz.

Pe 22 lucrurile au devenit mai palpitante. Toata familia era adunata la casa strabunicului. Mai precis in camera in care era televizoru.

- Hai, parinte, nu citesti stalpii? a intrebat cineva.

Popa s-a desprins cu greu de televizor. Citea tragand cu urechea. Cand a terminat, au rasuflat toti usurati si s-au intors sa vada revolutia-n direct. In cele din urma sicriul a fost ridicat si dus la dric. Convoiul s-a pus in miscare, si-n cateva minute era strivit intre doua coloane de muncitori cu drapele gaurite. In cele din urma, prin strigate si impuscaturi, am ajuns la biserica.

La ortodocsi, spre deosebire de celelalte religii conlocuitoare, in timpu liber bisericile sta inchise. Cheia o tine dscalu. Numai ca dascalu nu era acolo, ci la revolutie. Convoiul s-a oprit in fata usii bisericii. Cativa oameni au luat sicriul din dric si l-au pus pe ciment. Nu se uita nimeni la mort.

Minutele de asteptare se lungeau ca o rama pe care-o tragi decap din pamant. Incepea sa se-ntunece. Lumea-si aduse aminte de ce era acolo si incepu sa-l injure constiicios pe dascal. Cativa oameni au plecat la revolutie, ca sa-l caute. In pofida tuturor asteptarilor, l-au gasit destul de repede, asudat si ragusit. Oamenii au intrat grabiti in biserica. Popa a reusit sa se concentreze si sa faca abstractie de ce era afara, reusind un elogiu de care-mi amintesc inca cu drag. Io am reusit sa nu mai lesin, ca atunci cand a murit bunicu.

La cimitir a fost urat si trist, era intuneric si nu mai tin bine minte ce s-a intamplat. Dupa ce mortul a fost pusin groapa, am plecat le revolutie. Oamenii striga si tragea ina er si nu se mai intelegea nimic. Un unchi a plecat repede la birou, a luat un pistol si s-a incuiat acolo. A doua zi; muncitorii l-a ales membru in FSN. Noi am plecat acasa. Bunica se temea si mai tare.

In zilele urmatoare, lucrurile-a-nceput s-o ia un pic razna. Stateam la coada la ziare (zici ca se dadea ratia la zahar, faina si ulei) sau la apa (cand bunica-mea a crezut ca s-a otravit apa si n-a vrut sa mai gateasc sau sa ne lase sa bem). Ma uitam la tv si numaram trasoare. Sau poate ca trasoarele se terminase, nu mai stiu. Ma gandeam ca, daca suntem liberi, n- sa mai purtam uniforma (saracu Roco, ce-a patit cand a venit in blugi imediat dupa vacanta, “Ce faci, baiete, crezi c-ai venit la chermeza? Unde ti-e uniforma?). Si ca n-o sa ma mai trimita tovarasa instructor de pionieri la frizerie-n timpu orei de fizica. Peste toate astea, teama lu bunica-mea a ajuns aproape de paroxism.

Bunica-mea nu se temea de-mpuscaturi sau de alte asemenea accidente care pot surveni in contexte revolutionare. Bunica-mea se temea din cauza unui idiot care venise cu ideea sa fie-mpuscati toti membrii de partid. Or maica-mea era membru de partid. Si membru d-ala important, care statea la prezidiu-n organizatia ei. Asta fusese ideea unei matusi din Marea Adunare Nationala, care, cand cu moartea lu strabunicu, n-a intrat in biserica, ci a ramas afara tinandu- companie unui unchi securist; ca sa vedeti pe unde-a fost securistii-atunci.

Greu s-a mai lasat bunica-mea convinsa ca n-o sa se gaseasca nici un cretin care sa ordone executarea a patru milioane de oameni. Da asta, convingerea zic, n-a impiedicat-o s-ascunda carnetu rosu de membru pe care maica-mea-l tinea langa parfumuri.

Mai tin minte ca-n vremea aia era foarte la moda sa spui povesti cu teroristi. Cica teroristii putea sa nimereasca centrul unei tinte de la 50 de metri, si asta tinand pistolul automat la sold. (BTW, hai sa facem o culegere de povesti cu teroristi si s-o punem pe Liternet. Nu de alta, da sa nu se piarda.)

Na, ca n-am facut nici un plan al textului astuia, si-acuma sunt in plim ambuteiaj de idei. (Sa tin minte, planu textului e ca agentu de circulatie.) S-o iau deci pe rand.

Ouale finlandeze. Intr-o zi s-a bagat la alimentara oo din Finlanda. Si era suficiente pentru toata lumea, da lumea statea la coada. Si la fel de suficiente era si alte limente. Si lumea manca si se bucura si zicea ca saracii nemti, uite, cumpara cate 200 de grame de salam, asa de rau o duce cu banii.

“Ce-ati facut in ultimii 5 ani?” cu greu ma pot gandi la o replica mai memorabila ca asta. Am auzit-o prima data pe 12 ianuarie 1990. Era zi de comeorare a “martirilor revolutieié, drapele coborate in berna si miting la universitate. Si la miting vorbea Mazilu. Si s-a trezit un agitator sa-l intrebe pe locutor ce-a facut in ultimii cinci ani si lumea a-nceput sa-l fluiere si sa-l huiduie.

Atacul teroristilor din 26 ianuarie 1990. De ziua “tiranului” (sotul “odioasei”), legenda urbana spunea ca teroristii va ataca toate scolile si institutiile din tara. Ca sa faci treaba asta, va zic, iti trebuie cel putin armata turca. Dar oamenilor postrevolutionari nu le pasa de-atata lucru. Ei era dispusi si dornici sa creada orice.

Naivitatea postrevolutionara aproape ca ma face sa lacrimez e duiosie. Stau si ma-ntreb cum trebuie sa fi aratat creierele oamenilor alora, cu setul lor de credinte arncat in aer, cu sperantele lor, ca niste copii fantasmand. Brrrrrr.

Contul “Libertatea”, la care cu onor si imboldit de familie am contribuit si io cu cateva sute de lei si o scrisoare cu cerneala violet pe foaie lucioasa. C-asa era frumos pe vremea aia.

Am stat intr-o seara sa ma gandesc ce s-a ales de banii din contul ala. La capatul ganditului, am inventat scenariul ca banii-a fost distribuiti echitabil populatiei, sub forma de prime si plati restante. La inceputul lui 90 aproape ca nu era zi in care s-o aud pe maica-mea ca iar a primit bani. Deci, iata, cred ca la mama a ajuns banii din contul “Libertatea”. Io, dac-as fi dispus de fond, asa as fi facut. Ca sa m-asigur ca o sa castig primu mandat, ala care nu se pune. Si-as mai fi dat si legea 14 din 90. Si nici nu mi-as fi vandut tara. Si ma-ngrozesc cate-as mai fi facut. Norocu vostru ca eram prea mic.

Io, inainte de revolutie, stiam pe de rost statutu Organizatiei Nationale de Pionieri, eram abonat la Scanteia, faceam informare politica (eram responsabil cu politica externa, tunand impotriva tratamentului aplicat namibienilor de Africa de Sud) si aveam sperante sa primesc snurul albastru. Si toata lumea se gandea ca Stefan Gheorghiu m-asteapta cu bratele deschise. O tempora.

Gata, ma opresc aici, ca Pisicu s-a plictisit si-a-nceput sa ma muste de maini. Btw, a scris un text nou.

La fel ca si Vlad, dau leapsa la toata lumea.

— scris de gavagai