Prietenii mei de la circ

Chiar daca stiu prea bine ca-i un cliseu, in copilarie am fugit cu circu. Spre deosebire de altii, io am fugit din propriile mele motive. La circ am cunoscut niste aproape oameni extraordinari, care mi-a ramas prieteni pe viata. Povestea aceasta le este dedicata.
Oamenii din trecut, precum bunicu meu, iubea circu-n modu cel mai deosebit., iar noi n-o sa fim niciodata-n stare sa le-ntelegem pasiunea.
[In paranteza fie spus, bunicu chiar era un om din trecut, iar strabunicu si mai si. Ca sa va faceti o idee, pe certificatu de nastere al strabunicului meu scrie "1267", iar data e cat se poate de exacta. Ghici de ce. Inchip paranteza si revin la circ.]
Oamenii din trecut, spuneam, iubea circu. Pentru ei, cea mai mare scofala era sa scoti panglici (pamblici, cum le zicea ei) pe nas, bile pe gura, carti de joc din maneca si-n vremea asta sa jongleze pe sarma cu bile de foc, uitandu-se pofticios la picioarele fetei de la trapez. In plus, oamenii din trecut nici n-avea televizor, desene animate sau internet. In atari conditii, si mai ales placandu-le picioarele fetelor, oamenii din trecut fugea toata ziua buna ziua cu circu.
Io, va spuneam, am fugit cu circu din propriile mele motive. Copil fiind, io nu cutreieram paduri sau alte coclauri, ci stateam cuminte-n camera mea si citeam, pregatindu-mi atent cariera de blogger. Si, citind io asa, intr-o zi am dat peste o carte de Natalia Durova, care se numea In arena circului.  Pentru o cronologie relativa, am citit In arena circului imediat dupa Vitelusul de paie si inainte de Aventurile lui Tom Sawyer. Cartea Nataliei Durova, v-o zic cu mana pe stilou, e unul din cele mai triste trei lucruri din lume. (Celelate doua-i o telenovela cubaneza si o poveste cu animale din Uzbekistan.) Mai ca-mi venea sa plang cand o citeam si m-apuca o mila nesfarsita, care nu s-a terminat nici in zioa de azi, dupa cum ati vazut probabil in povestea despre cutitasul de Toledo.
Ca orce copil care citeste-n camera lui in loc sa joace obligata, va-nchipuiti c-aveam o inclinatie particulara pentru lucrurile triste. Nu ca mi-ar fi placut sa fiu trist (desi intr-o dupa-masa chiar mi-a placut), dar asa eram inclinat si n-aveam ce sa fac.
Mai grav decat atat era ca povestile de Natalia Durova incepuse sa-mi bantuie visele, transformandu-le-n cosmaruri de care nu mai puteam sa scap. Cea mai buna cale sa scapi de cosmaruri, dupa cum ne-nvata si Adler in Copilul greu educabil, e sa te confrunti cu ele in viata reala. Si-asa se face c-am fugit cu circu.
La circ i-am cunoscut pe prietenii mei:
Cownii Bozo si Dozo (brrrrrrrrr)
Tamara, femeia soarece
Elvira, femeia cu trompa
Directoru, omul normal
si
Licusor, omul-ghiulea
Dragii mei prieteni, daca cititi aceste randuri, dati-mi va rog de stire.
PS Oare ce-o fi cu Puck? Incepe sa ma-ngrijoreze. Am ezitat sa-i trimit un mail.

— scris de gavagai