Na, c-am facut-o si p-asta. Adica am petrecut o noapte cu Rodica Ojog-Brasoveanu. Marturisesc cu regret ca e pentru prima data cand mi se-ntampla. Fiind ceva special, am zis sa va povestesc.
Prima constatare e ca autoarei ii place sa scrie. (Pe bune, nu-i putin lucru sa scrii cu pofta, si se-ntampla rarisim.)
Apoi, autoarea face niste descrieri de mai mare dragul, si numai cu ajutorul detaliilor eidetice. Dac-as fi Serban Cioculescu (si bine ca m-a ferit sfintii sa fiu), as zice asa:
doamna Ojog-Brasoveanu este o foarte buna observatoare a genului uman.”
Caracterizarile sunt la fel ca descrierile.
Personajele sunt atent construite si de regula isi pastreaza coerenta de-a lungul cartii. Zic asta pentru ca-n genul pe care-l practica Rodica Ojog-Brasoveanu se mai intampla sa dai peste personaje care te pun pe gandul daca nu cumva e schizoide.
Dialogurile, in schimb, sunt mai suferinde. Persista adesea impresia ca cel care vorbeste nu este personajul, ci autoarea; automatismele ei verbale se disemineaza cu nonsalanta in limbajul securistilor si gainarilor.
Si, ca ziceam de cum vorrbeste autoarea. Stilul este bogat (consecinta a poftei de scris), cu nuante baroce si deloc neplacut. Ma rog, uneori ai impresia ca exagereaza, da nu- nimeni perfect. Nu-i asa?
Umorul apare dn cand in cand, in mici explozii, ca niste focuri de revolver intr-o gara, spre marea enervare a lu Pisicu, pe care l-am trezit de vreo doua ori.
Naratiunea este condusa cu o mana ferma; din cand in cand, mana incearca sa ne acopere ochii , pentru a obtine efectul de surpriza specific genului.
Autoarea intra in intriga ca-n branza brie, iar senzatia de debusolare care se risipeste pe masura ce intorci paginile este foarte placuta.
Una peste alta, a fost o noapte frumoasa.
— scris de gavagai