A fost odata ca niciodata o fetita. Si fetita n-avea inima. Si-o chema Maricica.
In afara faptului c a n-avea inima, Maricica era o fetita cu totul si cu totul normala. Avea 6 papusi din care facuse o echipa de volei, un catel de-adevaratelea si cea mai buna prietena, pe nume Veronica.
Singurul lucru neobisnuit din viata fetitei era un aparat mare,cu un burduf in el, care statea mereu in patul din camera ei, ca s-o pazeasca de varcolaci.
Inconjurata de afectiunea familiei si a prietenilor de familie, fetita crestea fericita si cu chipul neinnegurat de griji. Ideea ca e speciala n-o deranja deloc, ba chiar dimpotriva, facea sa-i tresalte pasii si sa simta un gol in stomac, ca atunci cand esti in avion si avionul se prabuseste vreo 50 de metri din pricina unui gol de aer.
Dar intr-o zi, care s numea “prima zi de scoala”, fetita incepu sa aiba indoieli.
In prima zi de scoala, Maricica si Veronica s-a luat de mana si a plecat, convinse ca-si va face o groaza de prieteni. Si, mergnd ele-asa vesele,a ajuns in clasa. In clasa mirosea a praf vechi si era plin de banci si de copii speriati, care se uita cu gura cascat la cele doofetite care se-aseza-n banca.
Cand sunt speriati, copiii reactioneaza cum nu e-ai astepta, anume ca niste iepuri inghesuiti in coltul unei incperi: incep sa scuipe, sa muste si sa deadin labe; din lipsa de labe, copiii dau din gura.
- Bă, zise unul adresandu-se nici el nu stia cui, ia uite, un schelet.
(Clasa se afla in laboratorul de biologie.)
- Hi hi, zise o fetita racita, uite o rata moarta.
- Ba e-mpaiata, zise intepata viitoarea premianta a clasei.
Auzindu-i, gavagai incepu sa se teama, ca nu stia cum se va termina povestea si se temea ca atentia copiilor, care este ca a puilor de maimuta, va aluneca de la rate moarte si-mpaiate la fetite fara inima. Pentru o clipa a fost tentat sa graabeasca venirea-n clasa a invatatoarei, dar obligatiile deontologice l-au facut sa urmareasca suferind cursul evenimentelor, ca un biolog care se uita cum o haita de hiene fura antilopa unui ghepard obosit.
- Bă, zise un copil urechiat si cu buza de iepure, da-n borcanele-astea ce-o fi?
Copiii s-au strans in jurul unei vitrine, holbandu-se la borcane. Borcanele aveau inauntru apa murdare. Si-n apa murdara erau niste lucruri maro si zdrentuite.
- In asta-i fasole uriasa, zise o fetita cu sarafan nou.
- Ba nu, se impotrivi un ochelarist, sunt rinichi. Am vazut e pe Discovery.
- Asta-i o gulie, zise un gras aratand cu degtul.
- Gulie e capul tau, zevzecule, rosti intepatade premianta a clasei. Nu vezi ca-i o inima?
- Bleah, se dezgusta viitorul grupde barfitoare.
Copiii se uitau scarbiti la organul maroniu si zdrentuit si nu mai intelegeau de ce se face atata tevatura in jurul inimii.
- Oare inima de tiganca o fi la fel? intreba prosteste cineva.
Nu i se dadu nici o atentie. Copiii continuau sa se holbeze la inima.
- I-asa de urata, zise o fetita cu codite, ca mai bine n-am avea deloc.
- Pai io n-am deloc, zise Maricica.
- Minti! zise ochelaristul care se uita pe Discovery.
- Ba nu minte, sari Veronica. N-are inima deloc.
- Ce mistoooo, fata, zise fetita cu codite.
Si toti copiii incepura s-o invidieze pe Maricica si sa creada ca e speciala si sa vrea sa se-mprieteneasca cu ea.
Dar, dupa ce fericirea de-a se simti invidiata si iubita trecu ca o boare, Maricica se gandi ca poate nu-i chiar asa de speciala. Ca ce-o fi atat de special in a nu avea-n piept o chestiede-aia maro, urata si dezgustatoare. Si se intrista.
Si taman in clipa-n care vroia sa se confeseze Veronicai si fetitei cu codite, in clasa intra Doamna. Iar Maricia uita c-a avut vreodata indoieli despre cat era de speciala.
Povestea aceasta se dedica credintelor noastre pierdute.
— scris de gavagai