Primele manele

Na, vorba lui Vlad, daca tot am scris despre  mahalagii si amorul  lor, mi s-a facut pofta sa-mi inchipui ce muzica le placea stramosilor lor, adica, pe intelesu nostru, care-a fost primele manele.

Si, ca sa-mi inchipui mai cu spor, am zis sa ma uit intr-o carte: Ovidiu Papadima, Anton Pann – Cantecele de lume si folclorul Bucurestiului, Bucuresti, Editura Academiei, 1963.

In cartea cu pricina am gasit mai multe manele foarte misto, si cum le gaseam, cum ma gandeam sa vi le-arat. Dupa vreo doo ore de lectura, ma gandeam deja sa v-arat juma de carte. Dupa inca o ora, mi-am zis ca greul abia incepe.  Ca tare greu a mai fost sa operez selectia.

in urma operatiei, a ramas dupa cum urmeaza:

1) Ienachita Vacarescu (ala de-nvatam despre el in clasa a 9-a), traitor in secolul 18:

Ienachita Vacarescu
Sade-n poarta la Dudescu,
Cu ciubuc de diamant,
Capot rosu imbracat,
Cu anteriu de atlaz -
Moare doamna de necaz-,
Cu hanger de corasan.
In radvanul aurit,
Cu tot cosul poleit,
Ocolit de ciodohari,
Tras de patru armasari
Trece, de si-l mai priveste,
Ca cu foc il mai iubeste.
Ienachita stih ii face,
Ca domnitei mult ii place,
Stih cu libov infocat
Si-o dezmiarda-n laudat.

Doamna despre care scrie poetul era, se pare, sotia lui Voda, ceea ce-i foarte dragut. Cantecul seamana cu manelele prin aceea ca poetul n-are ce face si-ncepe sa se laude ce ciubuc si ce masina poseda si cum il iubeste pe el femeile. In ce priveste insa maniera de performare, cantecul lu Ienachita e diferit. Daca manelele se-asculte peste tot si la volum maxim, cantecele de libov se canta de catre lautari, la ceas de seara. Boierul (in cazul de fata poetul) tocmea un lautar si-i dadea cantecu sa-l invete si sa-l condimenteze cu niste ahturi si cat mai multe ofuri. Apoi se suia-n trasura si se ducea la coltu casei iubitei. Lautaru se ducea sub fereastra alesei, ca un Cyrano autohton, si incepea sa se tanguiasca. Daca veti reciti versurile, o sa va convingeti, o data in plus, ce smecher era Ienachita (cu tot neamu lui cel adormit).

Pe de alta parte, cand n-aveai norocu sa fii boier si sa poti tocmi lautari, era nevoie sa te descurci cum poti, fiind propriu-ti rapsod si facand apel la bogata colectie de manele populare adanc inradacinata in mentalitatea colectiva (brrrrr). Un exemplu in acest sens este iata:

2) G Dem Teodorescu, Poesii populare romane, Bucuresti, 1885, p 307

Frunza verde de cicioare,
La Filaret la izvoare
Mult e umbra si racoare
Si apa racoritoare.
Ai, soro, sa ne umbrim,
Amandoi sa ne iubim,
Si de dragi sa ne fim dragi,
Dear nadejdea sa nu-mi tragi,
Ca nadejdea de la mine
E ca sarma de subtire,
Cand o tragi si-o-ntinzi mai bine
Fuge puiu de la tine.

Desi par greu de inteles, versurile sunt simple si zic asa: hai, fat, la plimbare, si daca, tot ne-o duce-n Parcu Carol sa ne umbrim, hai si-o face si alceva; da daca n-oi vrea sa faci ce nadajduiesc io, hai pa, ca-mi gasesc pe alta.

La aproape finalul acestui text, am zis sa va anunt ca n-am incetat sa va mai iubesc, cum credea cineva. Si, ca sa v-o dovedesc, am zis sa va propun doo texte, ca sa ziceti voi in comentarii ce credeti despre ele:

3) Text de Costache Conachi

Alearga, suflete-alearga,
La sotia ta cea draga…
Ridica de pe picioare
Orice feliu de-nvelitoare
Si spune cu indrazneala
C-am sa fac mare navala.

(Da, e Costache Conachi ala despre care-am invatat noi la istoria literaturii, un soi de Apollinaire mai mic).

4) C.A. Rossetti (la fel ca piata cu 336), Tanguirea unui poet

Romani, iubiti prieteni,
Femei mult simtitoare,
Va spui duioasa-mi soarta
Ca sa va umiliti.

Asta nu-i o manea, da-i asa de adorabil ca n-am rezistat sa nu vi-l arat.

La final, hai s-auzim si-un cantecel. Nu-i de-atunci, da-i foarte, foarte frumos.