(Textul de azi este urmarea celui de alataieri)
Dat fiind ca pamantul se invarte in jurul axei sale, ziua a doua a Marii Revolutii Franceze nu intarzie sa urmeze. Profesorul se bucura si decise sa iasa din nou (pasamite prinsese gustul orasului si al aventurii pe care acesta o prilejuieste).
Cohn-Latron isi petrecu dimineata incercand sa cucereasca o pereche de galosi, o alta de ochelari si o palarie.
Cel mai usor ii fu sa capete palaria, o gasi plangand intre mainile modistei sotiei ambasadorului Rusiei, care incerca sa-i ataseze un sticlete mort. Modista tocmai cosea al doilea picior crispat de borul intors, cand profesorul intra in dugheana, cu speranta sa dobandeasca anumite lucruri. Vazandu-l, palaria ii sari la piept si incepu sa planga, udandu-i cocarda de revolutionar. Printre suspine, tinu urmatorul discurs:
- Salvati-ma, nobile gentilom. Luati-ma, va rog, dintre mainile acestei fiinte infame. Creatura aceasta diforma m-a intepat, m-a impovarat cu papagalul asta mort caruia-i miroase gura, m-a torturat. Va rog, fiti bun si ascutati-mi povestea. Nu, nu ma intrerupeti… M-am nascut intr-un castel, domnule, al palarierului Cronin, si-am avut parte acolo de-o dulce existenta provinciala, pana am avut nefericirea de a ma indragosti de ducesa de Savoia. Ducesa, domnule, s-a folosit de mine, m-a imbatranit, dupa trei saptamani aveam riduri si celulita, iar imortelele care ma impodobisera candva s-au fanat. Cu toate acestea, o iubeam cu o pasiune de victima, iar rarele momente in care se arata tandra fata de mine faceau ca inima sa-mi rasune ca o salva de artilerie. In cele din urma s-a plictisit de mangaierile mele delicate si m-a parasit in dugheana unei modiste angelice, care, cu degetele ei stravezii si usoare, a reusit sa-mi redea stralucirea. Dar vai, viata unei palarii este ca un burete ce absoarbe cu aviditate suferinta. Aceea care imi redase sufletul si bucuria de-a trai, aceea care-si cautase adesea alinarea intre borurile mele, tocmai ea m-a vandut unui student sarac, care m-a daruit amantei sale, sotia ambasadorului Rusiei. Aceasta, o fiinta vulgara, ma folosea ca pe o sclava. Dumnezeu stie cat am incercat s-o iubesc, insa inima ei e impietrita. Te rog, cinstite gentilom, ia-ma cu tine si iubeste-ma, imi pun soarta intre mainile tale.
Batranul ar fi preferat ca modista sa-i declame acest monolog, insa, din cauza curentului care-i punea la incercare urechile, se multumi si cu palaria. Multumit, iesi din dugheana si intra in strada, unde se izbi de un zarzavagiu care se rastea la galosii sai noi.
- Cetatene, ii atrase atentia Profesorul, esti un animal ce nu stie sa pretuiasca bunurile civilizatiei.
Zarzavagiul mormai ceva, iar Profesorul n-auzi decat “va te faire foutre”.
- Mai tarziu, raspunse Profesorul amabil. Deocamdata te-as ruga sa lasi galosii in pace. Sunt noi, si daca mai continui asa li se vor adanci cutele ce se ghicesc pe fruntile lor, altadata senine.
- Nobile gentilom, strigara galosii intr-un glas, vei fi oare atat de bun incat sa ne iei sub protectia ta? Desfranatul asta vrea sa ne schimbe culoarea.
- Desigur, dragutilor. Veniti incoace.
Galosul stang il trase pe zarzavagiu spre o coaja de cartof, il darama, se desprinse de gheata care incepea sa capete o culoare stacojie din cauza ca-si vedea nuditatea expusa in public, si se scufunda in Fantana inocentilor, pentru o rituala lustratie la care il invita si pe consangeanul sau drept. Apoi, purificati, se lipira tandru de ghetele zdrentuite ale batranului profesor.
- Nobile gentilom, spusera, iti juram credinta pana la moarte, iti promitem ca vom infrunta curajos ploile si gheata in numele si de dragul tau, insa mai intai trebuie sa faci ceva pentru noi. Trebuie sa ne lasi, timp de o ora, se te purtam unde vom vrea. De altfel nici nu e departe, ci chiar pe aceasta straduta, langa sectia de politie. E un loc foarte dragut.
- De acord, dragutilor, fu de acord jovialul batran.
Galosii il purtara in micul bordel de pe Rue Pierre Lescot pentru a-si satisface un gust pervers: voaiorismul. Cohn-Latron fu stingherit pentru inceput, dar se dezabuza si trase cortina camarutei in care intrase, astfel ca istoricul se simte obligat sa-i treaca faptele sub tacere.
Dupa ce iesi, Cohn-Latron se indrepta spre chei, ca sa capete o pereche de ochelari de la Academie. Cand ajunse acolo, natangul print de Condé tocmai se certa cu docta portareasa.
- Putain, sunt nepotul marelui Condé. Numele lui Bossuet nu-ti spune nimic? Nu-ti amintesti cum l-a comparat pe bunicul meu cu marele Alexandru? N-ai auzit de Flandra? De marea victorie de la Rocroi? Sotte! Démi-docte!
Portareasa incepu sa rada in hohote.
- Être étrange, créature que j’aimerais jeter en… luxure…
Portareasa radea si mai tare.
- Ordure!
Auzin amuzantul doialog, Profesorul incepu sa hohoteasca si el:
- Ho ho ho…
Mocofanul se intoarse surprins.
- Cum iri permiti, supusule? Aaaaa, dumneata erai, Profesore? Prostanaca asta nu ma lasa sa intru. Zice ca trebuie s-astept sa moara cineva inainte. Sau sa-i spun patru versuri pe care sa nu le stie. N-aveti cumva 4 versuri?
Profesorul Cohn-Latron isi intoarse buzunarele pe dos. In cele din urma gasi vreo patru versuri. Mocofanul se bucura:
- Yupiiiii.
- Dar in schimbul lor va trebui sa-mi dai ochelarii.
Facura schimbul si fiecare dintre ei pipai spatele celuilalt cu incantare. Apoi isi vazura de treburi. Insa, din pacate, profesorul nu mai avea nimic de de facut (uitase de revolutie, ca orice savant care este, pe deasupra si cu necesitate, si distrat).
- Totusi trebuie sa fac ceva. Oare ce faceam cand n-aveam nimic de facut? Da, imi mintesc… mergeam la circ.
Se indrepta cu incantare spre circ. Acolo se dadea o mare reprezentatie. Pe o scena din lemn dansau 3 maimute grase si fara par. Un foxterrrier canta la mandolina. Un clown cu un soare auriu pe spate si cu luna pe burta declama versuri.
- A sosit ziua de-apoi, se pusera sa strige cativa papagali barbosi la sosirea Profesorului.
Aceasta era o comanda. O comanda necunoscuta dresorilor. Menajeria se ridica si se porni sa latre, sa maraie,, sa clantane din dinti, sa suiere. Nu mai puteai distinge care le sunt mainile si care le sunt picioarele. Nu mai puteai distinge care sunt oamenii si care sunt celelalte animale. Faceau galagie in special cei grasi. Aprinsi la fata, aruncau in clown cu palarii si cu binocluri ce zbierau ingrozite. O maimuta lovi cu laba capul chel al unei doamne. Aceasta lesina, in hohotele de ras ale multimii.
- Ha ha aha
- Ho ho ho
- Hi hi hi
- Traiasca poporul, se trezi alt mocofan.
- Foc! Arde orasul! striga o pisica perversa.
Paznicii care incercasera sa prinda maimutele fugare se imbulzire spre iesire, rasturnand bancile si strivindu-se intre ei.
- Gardienii au dat foc cartierelor! spuse opinia publica.
Deasupra multimii de cladiri intunecate tremurau flacarile rosietice ale incendiului. Ardea un mare numar de trasuri, cupeuri, calareti si pietoni. Ardea cea mai mare lampa din lume.
Era o lampa sferica, de o marime nemaivazuta, ceea te facea sa o asemeni cu palneta Saturn. Oamenii fusesera victimele unei iluzii optice. In fapt nu se intmplase altceva decat aprinderea marii lampi. Dar oamenii se inseala adesea.
Sub lampa era un grup de oameni bine. Jobenele lor semanau cu dopurile flacoanelor din farmacie. Perucile cu niste presuri de sters picioarele.Lumina lampii ii orbea. Nu puteau vedea nimic, cu-atat mai mult cu cat erau si miopi. Cu toate acestea, simteau ca piata pare a se invarti, asemenea unui carusel. Doar ca lipseau calutii de lemn. In aer plutea ceva, spre stanga, si intr-acolo se indreptau sute de degete aratatoare. Din fiecare deget apareau capete. Fiecare cap avea alta infatisare: unele cu scufii de noapte cu ciucure, altele in bonete trandafirii, altele cu bucle de culoarea petrolului, altele cu basmale, si, desigur, capsoare de femei, inucunate de par blond ca o aureola, revarsandu-si pletele pe umeri. Luate in ansamblu, degetele pareau o colivie mare, plina cu sticleti. Acestia erau primii comunisti.
Desigur, existenta lor parea tot atat de imposibila ca si a-ti vedea urechile fara oglinda. Dar multimea era o oglinda destul de elocventa. Ea vedea totul, striga, gesticula. Privea in sus. Un dansator de circ pe sarma canta si isi tinea echilibrul cu ajutorul unei umbrele galbene chinezesti mari. Era Robespierre.
- N-o face pentru prima data, exclama un avizat.
- Fugi! Salveaza-te! Au venit gardienii.
- N-ai sa fugi nicaieri, paiata nenorocita, urla un gardian.
- Pungasule! Rebelule! Ai sa fii impuscat ca un iepure. Ai sa fii decapitat ca o vita.
Robespirre insaera sprinten ca o pisica. Pelerina sa vede falfaia ca un drapel turcesc. Semana cu o viespe care se catara pe peretele alb al unei cladiri.
- Ai sa te prabusesti indata, paiata de balci! urla un dragon.
Dragonul avea in mana un pistol turcesc si pinteni lungi, ca niste talpi de sanie. Multimea ii iesi in fata. La vederea ei, inima incepu sa i se zbata ca un ou in apa clocotita. Din mijlocul multimii iesi Danton, care-l apuca de guler pe dragon:
- Caine! Ai vrut sa-l ucizi pe prietenul poporului! Eu am impiedicat aceasta crima! Traiasca poporul!!!
Ii rupse gatul ca unei lisite, fapta pentru care fu imediat arestat. Dar poporul nu baga de seama. Poporul zbiera in cor:
- Boom boom boom boom (din lipsa de tunuri).
- Ura!
- Pac! (De data asta nu mai era poporul.)
Se facu intuneric bezna si o liniste ca-n mormant, imediat ce lampa se stinse ca de la sine sub focul de pistol al lui Settembrini, un anarhist venit tocmai din Italia la auzul vestii despre izbucnirea Marii Revolutii Franceze.
Dupa isprava lui Settembrini, lucrurile se linistira. Robespierre scapa nealterat. La fel si poporul. Numai Danton era la arest. Profesorul se duse acasa. Injura cautandu-si tichia de noapte.
- Trebuie sa fii ordonat, isi spuse si ridica un deget.
Din deget iesi un cap de comunist. Era al fratelui Gracchus Baboeuf. Cohn-Latron il privi cu uimire si nu lua seama la semineul din spatele lui. Din semineu iesi un om (innegrit de funingine). Era Robespierre, care ii ceru batranului ceva de mancare.
— scris de gavagai