Dupa ce-si dedicase viata intreaga muncii, rigorii si stiintei, batranul profesor se trezi intr-o buna dimineata transformat intr-un oribil pierde-vara. Clipi uimit si recurse la anamneza. Era constient ca a avut o viata fada, o perpetua acumulare sterila, cunostea tot ce se poate cunoaste si inca mai mult (adica stiintele cele mai curioase si mai rare), insa nu avea nici o certitudine, nu inventase nici o metoda, nimic, nimic. Totusi, toata lumea stia cat era el de iscusit: si morarul, si soldatul, si doamnele si chiar si ministrii. Lucid ca-ntotdeauna, recunoscu in fata condeiului ca-i inselase pe toti.
Sumbra perspectiva a inactivitatii il determina sa-si abandoneze depresia melancholica. Trebuia sa actioneze, macar in acele clipe din urma. Trecu in revista posibilitatile, iar cea mai nimerita maniera de a actiona ii paru instigarea la Marea Revolutie Franceza. Sa darami un regim, un rege, iata o fapta demna de un om cu statura lui intelectuala. Considera ca-i va fi usor sa-i starneasca pe supusi, pretul cartofilor crescuse ca aluatul pus la dospit pe vremea cand mai existau inca faina, esteri diacetiltartrici si drojdie.
Suntem in 1789, iar profesorul se numeste Joseph-François Cohn-Latron. Rolul sau in Marea Revolutie Franceza n-a fost niciodata notat de istorici. Dar asta nu inseamna ca marele savant si-a facut gresit calculele. Nenumarate legende (26) au suprvietuit pana in zilele noastre in cartiere precum Saint-Antoine, Saint-Denis ori Saint-Montmartre. toate aceste legende povestesc despre un doctor misterios care a aprins scanteia revoltei, despre dragostea lui netarmurita pentru muncitori si spalatorese, despre lupta lui neobosita si neprecupetita pentru libertate, fraternitate si asa mai departe. Considerand toate acestea, studiul nostru isi propune sa corijeze o mare eroare a istoriei.
Dimineata despre care vorbim a fost decisiva pentru destinul glorios al Frantei. Ca orice savant universal al veacului sau, ca Newton de pilda, profesorul Cohn-Latron ra initiat in cele mai ascunse taine ale Kabbalei. Gandul sau, firav ca o trestie, ca va porni revolta a fost de ajuns pentru ca actiunea sa fie initiata.
Neavand nimic de bibilit in laborator, se decise sa iasa. Profesorul era un om in varsta, si deaceea se cam temea de ploaie si de vant. De data asta insa, ziua era minunata. iarba verde si frageda te facea parca sa-i simti in gura dulceata, pasarelele ciripeau, puful papadiilor pufaia, un vanulet usor adia ca o rochie vaporoasa de bal. Cuprins de un juvenil entuziasm, decise sa mearga dincolo de periferica, cele mai interesante privelisti aflandu-se in afara orasului. Autostrada era pazita de gardieni. Gardienii purtau sepci negre, de musama, impodobite cu pene galbene. Descumpanit, profesorul il intreba pe unul dintre ei:
- Sa fie oare duminica?
- Nu cred. De dimineata era marti.
Dar intraga priveliste interesanta ii evoca profesorului o zi de duminica. Fustele nevestelor orasenilor instariti semanau cu niste tufe de trandafiri. Copiii mici trageau cainii de coada. In fine, totul evoca o sarbatoare populara. Profesorul nu-ntelegea:
- Te rog sa ma ierti, cetateano, dar nu-nteleg nimic.
Surprinsa, femeia (cetateanca) scapa pisica pe care o tinuse in mana. Pisica se rostogoli ca un aluat proaspat.
- E Profesorul! E profesorul!!! racni ea.
Multimea-l aclama si-l ridica pe brate, facandu-l sa se simta un erou al timpului nostru. Supusii faceau o zarva teribila. Zgomotul topaia ca o minge si se rostogolea in vazduh. Cainii se asezau pe labe si incepeau sa urle.
Toate acestea au starnit suspiciunea trupelor de ordine, care au menirea de a supravegea sia pedepsi. Gardienii incepura sa-i disperseze pe manifestanti. Garda calare ii impinse adanc in vintrele orasului, pana intr-o piata. Indurerata, piata slobozi trei stradute. In clipa-n care Profesorul se napusti asupra unei stradute, galosul sau drept se desprinse oripilat de picior si se adaposti intr-o gura de canal.
- Merde! ii scapa profesorului printre dinti. Toute la merde du monde…
Cand termina, ajunse in fata unui turn. Y intra strecurandu-se printre barele grilajului unei ferestre. La parter se afla o spalatorie fara spalatorese ce semana cu o baie. Inauntru era-ntuneric ca-ntr-un beci plin cu sobolani. Profesorul dibui o scara in spirala si incepu sa urce pe ea. Treptele subrede, din lemn cainesc, scartaiau mai abitir ca oasele-i batrane. Ingrozit, celalalt galos refuza sa mai urce. Profesorul repeta merda. In fine, ajunse sub crestetul turnului. Se posta in fata unei ferestre inguste c o lucarna si privi in zare.
Din departare, soildatii pareau niste stegulete multicolore, numai ca ceva mai periculoase. Lupta pe care o duceau era barbara. Dar nu poate fi vorba de lupta atunci cand ai in fata ochilor un veritabil joc de-a carnagiul. Bombele conventionale explodau, destramandu-si in aer fumul ca un caier de vata. Bombele cu rujeola, inca mai letale (deoarece vaccinul avea sa fie patentat abia peste noua ani) se deschideau in aer si revarsu asupra populatiei o ploaie de microbi.
Caii tropaiau, se ridicau intr-un picior si se-nvarteau ca niste sfarleze degasiene, zdrobind coastele calite ale revolutionarilor. Faina rezultata era deindata stransa de slujbasi regali, pentru constituirea de depozite in vederea inventarii reductiei zaharului din sfecla pe atunci exclusiv furajera. Birocratii notau numarul mortilor si cantitatea balelor (probabil gloantelor) pe care muschetarii le scuipau in directia supusilor. Totul era perfect organizat.
- Poporul e invins! striga deznadajduit fratele Gracchus Baboeuf.
Campul lui Marte, adica al razboiului, adapostea groaza si triumful. Iarba parea presarata cu petice multicolore inrosite. Si pentru un singur ochi privelistea era inspimantatoare. Deasupra acestor zdrente penele galbene falfaiau, sepcile de musama neagra straluceau, iar caii isi cascau boturile, dandu-si ochii peste cap si scuipand cadavrele cu spuma.
Un husar din garda regala se apuca sa faca negot cu cei raniti: le daruia cate un ceas de aur, luandu-le in schimb viata. Surasul mortilor arata ca sunt multumiti de targ. Husarul insa se crezu inselat de un muribund. Furios, lovi cu latul o ghiulea care se inalta, prinse efect si se indrepta spre turnul in care se afla Profesorul. Turnul sari la cap, se dezechilibra, se clatina, disparu pentru o clipa din raza camerelor de luat vederi ale istoriei obiective , apoi reaparu si se prabudi cat era de lung in careul advers. Cazu destul de bine: nu si-a spart nici capul, nu si-a rupt nici picioarele. La fel si Profesorul, care fu insa parasit, in cel mai dramatic mod cu putinta, de ochelari. Constata, pentru registrul unui functionar rasarit ca prin minune langa el:
- Cand privesc fara ochelari vad la fel ca un om cu vederea sanatoasa care isi pune ochelari. E foarte neplacut.
privi in sine inciudat, apoi, cu serioase eforturi, in jur. O fasie lunga si ingusta din zidul frontal al turnului atarna c un ciolan. Zidul accipital disparuse cu totul. Pe cerul verzui al inserarii straluceau circa sase stele.
- Si palaria m-a parasit. Incotro s-o apuc?
Privi inca o data in jur,in cautarea directiei.Coplesit, incepu constiincios sa suspine.
- De ce plangi, prostutule?il intreba un muncitor batran si binevoitor, pe numele lui Jean Testard.
- M-am ratacit. Poti fi atat de bun incat sa ma dezratacesti? Poti fi atat de bun incat sa ma duci la o statie de trasuri. Si, in general, poti fi atat de bun?
- Da.
O straduta ingusta ii inhata si-i duse pana in dreptul unui card de florarese. Trandafirii mari, desenati pe fustele lor, pluteau ca niste lebede rosii in lighiane pline cu apa, lesie si frunze de micsandra. O doamna bine vru sa cumpere un trandafir cu spini frumosi si o radacina de mandragora, dar i se rase in nas. Nasul i se inchise in sine, iar ea batu atat de tare din piciorusul ei mic si triunghiular incat scapa poseta din mana. Eliberata de tirania capitalului, poseta zbura ca un fluture vesel catre culcusul unui clopotar. Toate acestea au fost inregistrate de ochii nevolnici ai profesorului, iar creierul sau le-a clasat in biblioraftul n° 18.632 (“Invatatura strazii”).
In cele din urma, straduta ii conduse in statia de trasuri. Mncitorul pleca sa-si vada de ale sale. In lipsa doamnei Jeanne Testard, acestea erau spalatoreasa, croitoreasa si bucatareasa, fiicele doamnei Yvonne Verdier din Faubourg Saint-Antoine.
Profesorul se apropie de o trasura.
- Ce mai bici! Ce mai coada de bici! Asa mai zic si eu bici! exclama el la vederea biciului birjarului.
- L-a parasit capricioasa domnisoara marchiza de Lauris de Vacqueyras la mine-n trasura, il lamuri birjarul.
- Minti, dromaderule, rasuna glasul biciului. M-a parasit fiica ei, bastarda.
Capul negru al biciului, cu peruca dintr-un par la fel de negru, se clatina ca o pasare ce anunta moartea omului. Pocni rauvoitor din sfarc. Speriat, Profesorul fugi spre cealalta trasura, a unui muscal cu mustata, ce-l primi in interiorul sau pantecos.
- Dum-acasa, mai birjar.
- Koneciko, Gospodin Propodavatel.
Sirul felinarelor se petrecea deasupra trasurii; semanau cu niste baloane umplute cu lapte clocotit, de un alb straucitor. Din loc in loc, strada era strajuita de lei care tineau in labe scuturi si scoteau catre trecatori limbi lungi, incremenite. Jos, Sena curgea incetsi dens, neagra si lucuiasa ca smoala. Orasul se oglindea in apa, se scufunda, plutea fara sa se departeze, apoi se dizolva in pete gingase, aurii – ceea ce te facea sa nu-l mai vezi fluviul ca pe un cazan cu smoala ci ca pe o oala cu supa.
De jos sau de pe celalalt mal, podurile pareau niste pisici uriase, care-si incovoiau spinarile metalice, gata sa sara la gatul Profesorului. Pe poduri, un ochi ager ar fi putut vedea soldati. Erau asezati pe tobe din blana de caine, trageau din pipe, jucau carti si cascau privind cele sase stele. Profesorul se lasa sa inainteze, privind si ascultand distrat la toate acestea – cu exceptia soldatilor, desigur.
Ajuns acasa, Joseph-François Cohn-Latron manca doi cartofi fierti, doua oua si doua perisoare. Se dezabie. In izmene si flanela, dadu un ocol camerei, in cautarea scufiei sau a sensului vietii. Se strecura intre faldurile unui tol mitos si sufla in lumanare. Adormi zambind.
— scris de gavagai