Poveste despre un om si un cal

A fost odată ca niciodată un om. Şi omu mergea pe stradă. Şi când mergea, stiga. Era foarte greu să-nţelegi ce striga, că omul era trist şi mergea cu capu-n jos şi aeru pe care-l făcea să vibreze coardele lui vocale se ducea mai întâi în asfalt şi-abia după aia se ridica în aer. Şi omu trăgea de căpăstru un cal. Cât despre cal, calu trăgea o căruţă acoperită cu-o pânză gri şi murdară. Şi calu era şi el trist şi mergea cu capu-n pământ, da nu striga nimic; mergea trist şi tăcut. Şi omu mai trăgea şi dintr-o ţigară. Ţigara avea în ea bucăţele de frunze de tutun prost care când ardea scotea un fum puturos, c-aşa-i clişeu. Şi din când în când omu se mai uita la casele pe lângă care trecea, şi când se uita la case şi-n acelaşi timp şi striga, reuşeai să-nţelegi ce strigă. Şi omu striga că adună morţi.

Strada era pustie şi era foarte cald. Şi oamenii se-ascundea-n casele lor. Şi le era frică să iasă. Şi când avea un mort, îl scotea-n faţa porţii şi se-ntorcea repede-napoi înăuntru. Şi omu cu căruţa îi ridica pe morţi din faţa porţii şi-i punea în căruţă şi-i acoperea cu pânza gri şi murdară. Şi pleca mai departe, pe altă stradă. Şi calu se opintea în copitele din faţă şi simţea că-i e foarte greu. Şi îi era foame şi cald, şi-ar fi băut o găleată cu apă. Şi după ce se umplea căruţa cu morţi, omu-i ducea undeva. Şi după aia se ducea la el acasă, unde şi el avea morţi, da nu vroia să-i ducă nicăieri. Şi-acasă-i dădea calului o găleată cu apă şi să mănânce. Şi calu bea şi mânca şi era tot trist. Şi omu bea şi el apă şi mânca şi era la fel de trist ca şi calu. Şi se culca lângă cal, în fân, că-n casă nu putea să se-ascundă, acolo ascunzându-se deja morţii lui. Şi-aşa a făcut toată vara. Şi când omul cu căruţa a murit, a murit pe stradă, în faţa unei porţi în faţa căreia era un mort. Omul a-ncercat să ridice mortul şi să-l pună în căruţă, da n-a mai apucat c-a murit. Şi calu-a plecat trist mai departe.

— scris de gavagai