Responsabilitatea socială a editorilor

Io, când mă joc de-a neoliberalu, mă joc numa când stau de vorbă cu creatori culturali din zona oficială şi legitimă a câmpului. Şi când vorbesc cu ei, mă enervez că toţi vrea „să se facă”, „să se dea” şi „să se sprijine creaţia artistică”. Ş-atunci încep să mă joc de-a neoliberalu. Şi chiar dacă nu m-aş enerva, tot m-aş juca, că-mi place foarte tare să-i contrazic pe alţii.
Da-n timpu meu liber, cân nu vorbesc cu creatori culturali, nu-s niciodată neoliberal, că mi-e frică să nu mi se-ntâmple ca lu friedman. Şi când nu-s neoliberal mă gândesc uneori la responsabilitatea social-a editorilor. Maaaaaamă, ce introducere lungă. Se pare că cred că textu-ăsta nu-i legitim aici.

În mod obişnuit, se crede că când eşti editor trebuie să te gândeşti la 2oo lucruri: cum să dobândeşti notorietate şi cum să-ţi vinzi cărţile. Dacă eşti prieten cu ministru culturii şi-ai moştenit un fond de traduceri,atunci treaba-i ca şi rezolvată. După ce treaba-i ca şi rezolvată, poţi să te gândeşti şi la rolu şi responsabilitatea tale sociale şi s-apari la tv ca vedetă.
Da-ntr-un câmp culturallucrurile nu se-ntâmplă ca-n mod obişnit. Se-ntâmplă c-atunci când eşti editor notoriu şi cu cărţi vândute ai acces la producerea referinţelor culturale dintr-o cultură dată. Şi eşti deci şi tu responsabil de prostiile pe care le crede oamenii trăitori într-o cultură anume. Şi cum oamenii care crede-n pomenita cultură are deja credinţe strâbme, n-o s-accepte decât produsele care nu le contrazice credinţele. Că oamenii are particularitatea de a nu se sătura niciodată de ceea-n ce crede. Aşa că domnu Gabriel să nu se mai supere pe Becali, că el a-nceput cân s-a apucat să publice tot felu de duhovnici.

— scris de gavagai