Dacă-ţi găseşti maşina buşită, mai întâi te uiţi în sus. Nu ştiu de ce se-ntâmpl-aşa, da am observat c-aşa fac toţi oamenii-n pomenita conjunctură. După ce te uiţi în sus, începi să te uiţi în jur, să-l vezi p-ăla care ţi-a buşit-o. Că-ntodeauna e vorba de un misterios „ăla”, şi dacă-l prind, mamă, ce-i mai fac… Şi după aia vi-l dau şi voo, să-i faceţi ce va trece voo prin cap.
Negăsindu-l (că ăla fuge foarte repede), începi să cauţi hârtiile pe careţi le-nmânat o persoană zâmbitoare de la asigurări. (Io, câna am cunoscut prima atare persoană, am dat-o-afară din casă.) După ce găseşti hârtiile, îţi dai seama că nu erai pe-un drum public şi că deci trebuie să plateşti tu consecinţele buşelii. După ce-ţi dai seama, îţi doreşti să nu-ţi fi dat. Aşa apare nervii. Şi după aia gându că trebuie să declari buşeala la poliţie. Te duci pe jos la poliţie şi spui „mi-a buşit unu maşina”. „Cine-i ăla?”, întreabă poliţistu. „Habar n-am”, răspunzi. După ce răspunzi, poliţistu te pune să scrii povestea buşelii. Da tu nu ştii povestea, că nu erai acolo şi nici nu mă cunoşti ca să ţi-o fi povestit-o, aşa că-ncerci să-l convingi pe poliţist să te lase-n pace. Poliţistu te pune să declari. Tu-ncepi să declari. După ce declari, începi să aştepţi. Şi se face seară.
— scris de gavagai