A fost odată ca niciodată un cuţitaş de Toledo. Şi cuţitaşu de Toledo era din argint şidin oţel. Era astfel: la mâner era din argint, iar la lamă era din oţel trecut de două ori prin foc, ca ţuica de zarzări, ca să fie mai tare. Şi cuţitaşul de Toledo locuia într-o teacă din piele de capră. În teacă era întuneric şi mirosea a capră, dar cuţitaşului nici că-i păsa, că n-avea nici ochi nici nas. Şi nici urechi. Cu toate acestea, era un cuţitaş foarte deştept şi ştia să se ducă mereu drept la ţintă.
De cele mai multe ori, ţinta cuţitaşului era un balon roşu. Alteori ţinta era un cerc de plută agăţat pe o uşă, în serile-n care Fernando (omu care se juca cu cuţitaşu) se loa la-ntrecere cu alţi beţivi. Cuţitaşul se ducea ascultător unde-l trimitea Fernando, iar Fernando-şi mai loa o sticlă cu vin.
Dar într-o seară Fernando se bătu cu Diego. Diego era alt om decâ Fernando, da era tot beţiv şi se juca cu alt cuţitaş de Toledo. Fernando şi Diego a-nceput prin a se-njura. Se-njura pentru c-amândoi îşi trimisese cuţitaşele de Toledo drept la ţintă în acelaşi loc şi nu ştia care din ei poate să-şi mai ia o sticlă cu vin. În timp ce se-njura, feţele li se-nroşea şi vorbea despre mama celuilalt. După ce s-au înroşit foarte tare şi au vorbit mult despre mamele lor, Fernando şi Diego au înşfăcat cuţitaşele de Toledo ş-a-nceput să se-ameninţe unu pe altu că se taie. Cuţitaşele erau tare speriate şi-ar fi datorce să fie-n tecil lor din piele de capră. Da nu erau. Erau în mijlocul unei bătăi. Diego s-a repezit spre Fernando, cu cuţitaşu-mpins înainte ca o mică spadă, dar Fernando a parat violent, lovind cuţitaşu lu Diego cu cuţitaşu lui de Toledo. Şi asta a fost toată bătaia, că alţi oameni beţivi care nu erau Fernando şi Diego a sărit şi i-a despărţit şi le-a dat câte-o sticlă cu vin şi Fernando şi cu Diego s-a-mpăcat şi s-a pupat pe obraji şi fiecare a transmis salutări mamei celuilalt, da degeaba, că amândoi erau orfani. Şi după aia s-a dus fiecare la casa lui, să doarmă.
Casa lui Fernando era la circ, căci Fernando nu era numai om şi beţiv, ci era şi circar. Circarii au o viaţă foarte tristă, iar recuzita lor are o viaţă deplorabilă. Ca să nu mai vorbesc de copiii circarilor, cum am citit io cartea aia de Natalia Durova. Tot la circ era şi casa lu Rosa, care stătea cu mama ei şi era amanta şi recuzita lu Fernando.
Rosa era recuzita lu Fernando au même titre ca şi cuţitaşu de Toledo. Când lumea se-aduna seara la circ şi se stingea luminile şi copiii uita să mai respire, Fernando ieşea zâmbitor în arenă cu cuţitaşu de Toledo-n mână. Rosa îl urma, gândindu-se la ce-o aşteaptă. Doi oameni nesuferiţi o apucau pe Rosa de mâini şi de picioare, o trânteau la pământ – unde se găsea un disc de lemn –, o răstignea pe disc şi-o lega de mâini şi de picioare. Un clown pitic răsărea ca din pământ şi umfla nişte baloane colorate, pe care le lega de discul pe care era răstignită Rosa. Oamenii nesuferiţi ridicau discul în picioare, căci discul avea şi picioare. Fernando o chema pe cealaltă amantă a lui şi-i spunea să-l lege la ochi şi să-l pupe pe nas ca să aibă noroc. Oamenii nesuferţi aduceau o bucată de piele în care era-nfipte nişte cuţitaşe care nu era de Toledo. Fernando le lua pe rând şi le-arunca-n discul pe care era răstignită Rosa. Discul se rotea în jurul unui ax, Rosa era ameţită, iar oamenii urlau, nu ştiu de ce. Cuţitaşele aruncate de Fernando se duceau ascultătoare drept la ţintă şi spărgeau baloanele multicolore legate de clown în juru lu Rosa. Câna mai rămânea un singur balon, cel roşu, Fernando loa cuţitaşu de Toledo, îl pupa pe lamă şi-l arunca fix în balonu roşu, care era deasupra capului lu Rosa şi care făcea poc şi-o speria.
Dar într-o seara, a doa seară după bătaia cu Diego, Rosa nu s-a mai speriat şi balonaşu roşu n-a mai făcut poc. Atunci a fost prima dată când cuţitaşu de Toledo a vrut să aibă gură.
— scris de gavagai