A fost odată ca niciodată o mlaştină fermecată. Şi mlaştina fermecată era din miere. Şi dac-ai fi intrat în miere n-ai mai fi putut să ieşi, şi-ai fi murit acolo sufocat, cu gura plină de miereşi c-o aciditate sporită-n stomac.
La început, mlaştina fermecată fusese o mlaştină ca oricare alta. Se compunea din noroi îmbibat cu apă şi era acoperită cu o pojghiţă fie de apă fie de pământ uscat şi-nşelător. Dacă ai fi avut curaju necesar şi dac-ai fi reuşit să supravieţuieşti după ce te scufundai în ea, ai fi putut spune că, adânc în noroi, erau îngropate ferigi uriaşe de dinainte de preistorie. Da n-ai fi avut curaju necesar. Şi nici n-ai fi supravieţuit.
În vremea aia în mlaştină trăia broaşte şi libelule şi musculiţe mici şi berze. Libelulele le mânca pe musculiţe, broaştele le mânca pe libelule, berzele le manca pe broaşte, iar mlaştina le mânca pe berze ca să aibă cu ce să hrănească alte musculiţe şi circuitu vieţii în mlaştină să poată să se-nscrie în limitele normalităţii. Era deci o mlaştină hzlpavă şi lacomă, dar şi răbdătoare, că nu mânca toate berzele deodată. Dac-ai fi avut răbdare şi-o viaţă foarte lungă la dispoziţie să stai şi s-o observi, ai fi putut conchide că mlaştina era ca un animal primitiv, lacom şi răbdător.
Dar mlaştina nu era întocmai cu un animal primitiv. Mlaştina era foarte bătrână şi deci şi foarte înţeleaptă. Se uita cu drag la libelulele care le vânau pe musculiţe şi le boscorodea pe broaşt când cântau prea tare-n falset. Mlaştina era ca o bunică urât mirositoare.
Ca orice bunică, mlaştina se mai plictisea de nepoţeii cu care se hrăneşte zi de zi. Şi tare şi-ar mai fi dorit să mai fie şi altceva şi nu doar o mlaştină mărginită de smârcuri. Da nu poţi să fii alceva dec’t eşti, şi mlaştina ştia asta, fiind foarte bătrână şi înţeleaptă.
Desigur, din când în când, ca-n viaţa orcui, în viaţa mlaştinii se-ntâmpla bucurii. Ca atunci când a prins o căprioară ş-a-nghiţit-o. Sau ca atunci când l-a-nghiţit pe Ionuţ. Dar aceste momente era rare. Şi mlaştina ştia asta, că observase. Şi era foarte tristă.
Şi într-o zi, văzând cât de nefericită este mlaştina, o zână bună a venit în zbor, gândindu-se c-a sosit sorocu să descreţească fruntea plină de noroi a bunicii urât mirositoare.
- Sărumâna, bunicuţo, zise zâna.
- Bul bul bul, bolborosi mlaştina. (Nu mai vorbise de mult şi nu-şi mai controla prea bine vocea, ca o bătrânică care refuză să se ducă la azilu de bătrâni şi stă singură săptămâni la rând.)
- Am văzut că eşti foarte tristă, zise zâna cu glas de clopoţel. Nu vrei să te-ajut?
- Bla da, răspunse mlaştina.
- Uite, pot să-ţi îndeplinesc trei dorinţe.
Tare s-a mai bucurat mlaştina. Auzise c-ar fi o persoană care umblă prin lume şi-mplineşte câte trei dorinţe celor interesaţi, da credea că-i vorba de-o broscuţă de aur, nu de-o zână-naripată cu glas de clopoţel. Da fiind bătrână şi-nţeleaptă. Ştia că calu de dar nu se caută-n gură, aşa că s-a grăbit s-accepte oferta zânei.
- Aş vrea să fiu o mlaştină fermecată, zise mlaştina. O malştină de miere, care s-atragă toate muştele din lume, ca să vină tot felu de animăluţe să se hârjonească prin smârcuri, ca să vină vânători şi echipe de salvare şi garda civilă, şi-apicultori, şi copii care să mă mângâie să-şi lingă degetele, şi fecioare care citeşte reviste care le spune că dacă nu fac baie-n lapte şi miere le creşte-un coş taman pe nas…
Ca orce bunicuţă, mlaştina avea defectu de a se-ntind ela vorbă. Şi cum se-ntindea ea aşa, zâna a şi prefăcut-o-ntr-o mlaştină fermecată şi din miere.
Da când noroiu îmbibat cu apă s-a prefăcut în miere, broscuţele s-au speriat foarte tare şi hop, au sărit în sus. Iar una dintre ele, sărind, a dat nas în nas cu zâna. Şi hap, a înghiţit-o. Şi-apoi a căzut pleosc în miere şi s-a scufundat şi-a murit sufocată. Şi la fel s-a-nt’mplat şi cu celelalte broscuţe. Şi cu brotacii. Şi cu berzele.
Iar mlaştina a rămas o mlaştină fermecată şi de miere. Şi muştele-a venit, da nu le-a plăcut mierea, c-avea un gust acrişor şi deloc plăcut la gust. Şi-a plecat în treaba lor, de unde venise.
Şi mlaştina a rămas singură şi fermecată, şi nimeni nu vrea s-o vadă, că-i scârbos să vezi multă miere adunată laolaltă.
1 Response to “Poveste despre mlastina fermecata”
io anca
Feb 17th, 2007 at 11:08 am
Ce-nteleg io de-aci:
1. Ca i s-a indeplinit doar prima dorinta la d-na mlastina. Si are dreptul inalienabil la 3!
2. Ca nu tot ce-i dulce ca mierea e si bun ori functional in circuitu mamii ei de natura.
3. Ca o mlastina naturala, urat mirositoare, bal-bal etc. e mai buna, ecologica, echilibrata in natura ei (in sine) si in natura-n general decat una de poveste. Ca probabil ca-n miere si ferigile din jurasic si cretacic au sucombat.
4. Si prin urmare ca povestea ar trebui introdusa ca box in manualu de cultura civica – asta-i de la frate-meu citire…
5. Ca in perfetiunea ei apicola, mlastina e neinteresanta, ca nici nu mai are ganganii, musculite, broscute, nu mai pute si e si un fel de capcana pt. fraierii care vin la miere.
6. Ca mi-am stors destul creierii pe ziua de azi.
7. Ca cineva poate veni cu ideea ca s-ar putea dezvolta langa mlastina o statie de imbuteliere a mierii, ca sa nu mai fie ea asa fara rost (asta-i citire din ‘Etica protestanta si spiritul capitalismului’ a lu M. Weber).
The end.
— scris de gavagai