Am fost nevoit, in cateva randuri, sa-mi fac asigurari temporare de viata. Mai nou am una permanenta. Ceea ce ma pune pe ganduri.
Oamenii reactioneaza diferit in fata asigurarilor de viata. Florin (de pilda) a avut o senzatie de voma cand a fost vorba sa semneze o polita. Hartia aia ii aducea in fata ochilor, in mod brutal, propria moarte. (Mai ales c-a vazut-o si in urma cu cateva luni, cand a cazut cu masina-n Olt). Alti oameni se simt bine stiind ca au o polita. Se simt altruisti. Polita le gadila altruismul. (Altruismul este o calitate umana.) In fine, alti oameni sunt rationali.
Mie cel mai tare mi-a placut cand am avut o polita care-mi oferea un sicriu metalic de 1000 de euro. Alta data, cand aveam o asigurare completa, puteam provoca pagube materiale de 30 000 de euro si mai ales daune corporale de 30 000 000 tot de euro. N-am provocat nici o paguba-n ciuperci. N-am batut pe nimeni. Si nici n-am murit (sicriul pe care mi-l oferea polita asta costa numai 700). Si cu ce m-am ales dupa ce am fost cuminte si nu s-a speriat ingerasu meu sa fuga de mine? Cu nimic.
Ce n-o sa-nteleg io niciodata la asigurarile de viata, e taman rostul lor. De ce anume sa primesti bani daca mori? Si de ar primi familia cuiva care tocmai a murit bani de-nmormantare? De ce sa se bage banii aia in pamant? N-ar fi mai simplu sa primesti banii in timpul vietii? Sa ii investesti, de exemplu. Sau io sa fi primit alea 30 de milioane doar asa, ca n-am batut pe nimeni. M-am plictisit ingrozitor
— scris de gavagai