Gabriel Liiceanu, Despre minciuna, Bucuresti, Editura Humanitas, 2006
Cu generozitatea pe care i-o cunoastem cu totii, iata, de 16 ani deja, domnul Gabriel Liiceanu (profesor de Heidegger si de Noica la Facultatea de Filosofie si patron al Editurii Humanitas) ne-a oferit o noua carte: Despre minciuna.
Cartea se inscrie in lista de eseuri usurele (dintre care ne amintim Despre limita, Tragicul, diverse jurnale) pe care autorul persevereaza sa le propuna vacantelor noastre.
Convins de necesitatea asumarii rolului de formator al intelectualului, domnul Gabriel Liiceanu vrea sa invete publicul cititor cum sta treaba cu minciuna: ce o provoaca, ce forme poate sa imbrace, si mai ales care sunt manifestarile minciunii-in-lume. Demersul, dupa cum lesne va puteti da seama, este fenomenologic. Ideea forte a cartii e ca minciuna ni se arata ca o componenta esentiala a starii de neautenticitate a Dasein-ului. Neautentic fiind, Dasein-ul sta ca nesimtitu cu prietenii la bere si ragaie. (Cand face asta, Dasein-ul nu se cheama porc sau barbat, ci in-der-mensch-Sein.) Stand el si ragaind, invata sa articuleze cuvinte. Asa apare limbajul, manifestat in palavrageala. Odata cu limbajul, apare si adevarul (simplist spus, ca adecvare a ceea ce se spune la ceea ce este). In fine, odata cu adevarul apare si neadevarul (recte minciuna), dupa modelul “fiinta/neant” de care ne-am tot plictisit de la Parmenide si pana la prostu de Sartre.
Desigur, minciuna e o constanta a traditiei filosofice occidentale. Epimenide Cretanul a tinut capul de afis pana la Tarski si chiar si dupa. Oamenii veseli care se ocupa de filosofia limbajului sau a mintii scriu inca texte frumoase in care Smith se amuza mintindu-l pe Jones. Se fac analize logice si etice ale minciunilor. Vazand cats-a scris despre minciuna, te si miri ca: 1) cineva se apuca sa scrie inca o carte despre asta, stiind foarte clar ca nu poate sa aduca ceva nou; 2) mai exista persoane care mint; 3) mai exista filosofi care mint.
Ca mai exista cineva care sa mai scrie o carte despre minciuna, e chiar mirabil; mai ales ca adevarurile din carte sunt si in alte carti (mai vechi). Dar publicul cititor n-are rabdare sa citeasca alte carti mai vechi. Si cartile mai vechi nu se bucura de promovare si nici nu stau expuse pe un stand intreg. Ele se ascund in note de subsol si stau prafuite in biblioteci; in plus nu sunt deloc exoterice, unele fiind in greaca, altele in engleza si continand simboluri logice, iar restul fiind de negasit inca in Romania.
Ca mai exista oameni care mint, poate fi de inteles. Ca doar nu s-or apuca oamenii sa nu-si mai vaza de interese si sa citeasca ce-au scris filosofii de la Athena, Columbia University sau Universitatea Bucuresi despre minciuna.
Ca mai exista filosofi care mint, asta iar e de mirare. Sigur, majoritatea filosofilor incearca sa nu minta. Sa luam pilda lu Kant (Emmanuelle Cunt, cum ii spuneam intr-n text). Kant, spre deosebire de noi, nu mintea niciodata. Sau, cand mintea, o facea atat de elegant, ca nici nu te suparai pe el. Sincer sa fiu, il suspectez pe Kant ca era obsedat de minciuna. Din cauza acestei minciuni trebuie ca a scris Fundamentele metafizicii moravurilor. Se povesteste ca Kant avea un prieten care, nu-i asa, a ramas intr-o zi fara nici un ban si s-a gandit sa ceara cu imprumut de la filosoful din Königsberg. Asa ca s-a dus frumos pe jos la Kant acasa, iar treaba asta i-a luat cam toata ziua, ca era la 6 leghe departare. Si cand ajunge la Kant si-i cere banii, Immanuel ce face? Nu, el nu face ca noi, care injuram in gand si ducem mana portofel. El ii spune:
- Dragul meu prieten, stim amandoi ca nu vei avea de unde sa mi-i inapoiezi. Asa ca, ca sa te scutesc de stanjeneala de a nu-mi putea inapoia banii, nu-ti dau nici un ludovic, sau ce moneda era curenta in oras la finele secolului 18.
Sincer sa fiu, creca morala kantiana e tare misto. La fel si morala lu mustaciosu de Heidegger. Amintiti-va-ti de discursu de incoronare a lu Heidegger ca rector al Universitatii de la Freiburg. Cand Hitler era la putere, iar Husserl era evreu.
[Paranteza. Mai zic una cu Heidegger, ca daca nu simt ca mor. Cand a murit Heidegger, un profesor de la Oxford a inceput sa sara-n sus pe treptele colegiului strigand "In sfarsit! S-a prapadit nebunu!" Inchid razand paranteza.]
Revenind o clipa la cartea aici recenzata, constat ca in ea se gaseste un mare absent (la fel ca si corpul Dasein-ului in Sein und Zeit, unde doar mana – dreapta – este pomenita – si Hanna stie de ce). Absentul din cartea discipolului lui Noica este, banuiti, minciuna prin omisiune.
Gabriel Liiceanu a avut multe momente de sinceritate, pe care le pot aprecia si, de ce nu, admira. Mi-a placut mult cand trebuia sa tina un curs de filosofie contemporana in facultate si a spus ca el nu se pricepe la asta; se pricepe in schimb la Noica, si asta o sa predea. (Dar nu-i deloc admirabil sa nu predai filosofie contemporana si sa predai in schimb Cuvant impreuna despre rostirea romaneasca, carte scrisa de un om care acume mort.) Sau mi-a mai placut cand se confesa ca nu are cum sa fie filosof, din lipsa de ceva. (Eu cred ca din lipsa de rabdare si din chef de munca; e mai simplu sa fii sef de editura si sa mananci mititei la Cocosatu). Dar nu inteleg de ce aceste accese de sinceritate nu au niciodata nici in clin nici, bineinteles, in maneca cu editura Humanitas.
Marturisesc ca sunt tare curios cum a aparut editura in chestiune. Sigur, stiu cum a aparut (reconversia defunctei edituri Politice, care isi schimbase directorul in 1988), dar as vrea sa aud detalii de la cei doi mari intelectuali ai culturii romane, care au stat impreuna sub malini la Paltinis si in banca la Clasice.As vrea sa aud cum a fost facut un sofer director de vanzari. Cum poate o editura sa pretinda ca oamenii de acolo citesc toate manuscrisele primite si patronul editurii sa spuna ca Patapievici i-a adus odata o carte, dar el n-a bagat de seama decat dupa un an. (Nu ca Patapievici mi-ar placea, spun despre el doar pentru ca a fost promovat de editura in cauza.) Cum poate o editura sa pastreze raftul Denisei fara Denisa? Cum poate aceeasi editura sa primeasca mereu sponsorizari si sa scoata cartile la preturi normale (imi amintesc c-a fost si un scandal pe tema asta, cu Serviciul Cultural al Ambasadei Frantei). Cum poate, in fine, aceeasi editura sa scoata ad nauseam trairisti interbelici, dupa ce si-a construit identitatea pe spinarea lor cocosata?
Stiu ca domnul Gabriel Liiceanu e intelectual si nu are sa citeasca nimic scris pe un blog. Sau pe www.imagoo.ro. Nu ma gandesc ca o sa tresara vazand intrebarile astea. Sunt convins ca are raspunsuri pregatite pentru orice. Dar ce ar fi respectivele raspunsuri?
PS. Mentionez ca n-am nimic cu Liiceanu sau cu Humanitas. Si ca n-am intentionat si nici nu intentionez sa public ceva la pomenita editura. Hai va iubesc. Somn usor.
— scris de gavagai