Într-o dimineaţă de noiembrie, pe un ger de crăpa capul caprei, Ivan Ivanovici (Mihalcenko) află cu stupoare că imaginaţia e cu totul şi cu totul altceva decât vederea. Stătea-n ceainăria Belaruska cu prietenul său Boran Viandovici (filosof muntenegrean pe care-l cunoscuse pe front, venit actualmente la Minsk cu ocazia unui congres de studii kantiene) şi privea nasul roşu şi borcănat (frimos cuvânt am mai ales) al acestuia. Dac-aş vrea să vă mint, aş spune că pe acest nas se odihnea leneş un neg din care ieşea un fir de păr. Dar nu-i frumos să minţi.
Lui Boran Viandovici îi plăcea mult ceaiul. Ţinea strâns între palme o cană cât un bol pentru o porţie de salată (pesemne ca să-şi încălzească mâinile) şi se-apleca mereu asupra lichidului fierbinte, ceea ce-i înroşeaşi mai tare nasul borcănat. Vederea aceasta îl captivase atât de tare pe Ivan Ivanovici, încât uitase să mai ia seama la conversaţie. Conversaţia este aceaactivitate umană în care participanţii abia îşi mai aşteaptă rândul la cuvânt; în timp ce unul dintre ei vorbeşte, ceilalţi ăşi formulează în cap frazele pe care le vor spune. Ivan Ivanovici n-avea însă prea multe de spus; în plus, vederea unui nas roşu şi borcănat (iar?), care continuă să se-nroşească e captivantă în sine. Aşa se face că n-a mai luat seama la conversaţie.
- M-asculţi?, întrebă Boran Viandovici enervat. (Se enerva foarte repede.)
- D d dda, îngăimă Ivan Ivanovici.
- Spuneam că problema cu talerii reali şi talerii imaginari e prost pusă.
- Îhî, fu de acord Ivan Ivanovici, care fusese răpit contemplării nasului roşu şi lăsat pradă unei confuzii cât se poate de dense.
- Problema e, continuă neabătut Boran Viandovici, că-n ziua de azi nu se mai poate face o distincţie netă între talerii reali şi telerii imaginari.
(Ivan Ivanovici începu să se întrebe ce-or fi ăia taleri, dar nu urmări prea departe întrebarea, pentru căs-ar fi găsit din nou în situaţia de a nu mai fi urmărit conversaţia. Asta era una din problemele lui Ivan Ivanovici, faptul că nu putea să mimeze ascultarea – deci cu atât mai puţin interesul.)
…ce nu se mai poate face o distincţie netă? Pentru că …
(„Era o-ntrebare retorică”, se bucură Ivan Ivanovici)
…şi virtuali. Ai card?
Între cei doi începu să plutească, în looping-uri largi, un moment de linişte. Boran Viandovici se gândea că a făcut poate o gafă, anume că Ivan Ivanovici nu va fi avut card, nici măcar un card de debit de la Banca Cooperatistă din Belarus, drept pentru care se vafi simţit stânjenit. Dar Ivan Ivanovici avea card. O minunăţie de card, albastru şi cu numele lui pe el. Avea însă şi un atac de panică, pentru că nu se putea decide dacă întrebarea fusese retorică sau nu. În cele din urmă momentul de linişte se zdrobi-n zaharniţă.
- D dda, spuse Ivan Ivanovici nesigur.
Boran Viandovici zâmbi, ceea ce făcea ca nasulsă-i pară şi mai borcănat. Răsuflară amândoi uşuraţi.
- Atunci înţelegi perfect ce veau să zic, se bucură Boran Viandovici.
- Îhî, se îndoi Ivan Ivanovici.
- În fine, un ultim aspect. (Exista întotdeauna un ultim aspect în discursurile lui Boran Viandovici.) Banul în sine e o entitate abstractă. Ăsta a fost defectul iniţial al argumentului. Dacă ne referim la ceva tangibil, lucrurile cad sub o nouă lumină. Imaginează-ţi o femeie goală.
În mod hotărât, pe Ivan Ivanovici îl interesau femeile goale într-o măsură mai semnificativă decât talerii. Urmări privirea lui Boran Viandovici. Acesta se uita-n stradă (Strada Riubliova). Ivan Ivanovici se-ntoarse. În stradă nu se găsea nici o femeie goală. În stradă nu se găsea decât un cerşetor degerat. Şi vântul tăios, care făcuse celebru oraşul Minsk în urmă cu aproape un secol.
- Unde?, întrebă interesat Ivan Ivanovici.
- Cum unde?, întrebă buimac Boran Viandovici.
- Unde e femeia goală?
Boran Viandovici holbă ochii. Cei doi ochi holbaţi suprapunând un nas roşu şi borcănat formau o privelişte captivantă. Ivan Ivanovici se lăsă captivat şi uită pentru o clipă de femeia goală. Oricum, nu putea să fie decât o minciună a lui Boran Viandovici. (Toată lumea ştia că-i un mincinos.) Unde să găseşti femei goale pe geru-ăsta?
- Nu e, zise Boran Viandovici după ce-şi reveni întrucâtva. De-asta ţi-am spus să ţi-o imaginezi.
Acum era rândul lui Ivan Ivanovici să holbeze ochii. Boran Viandovici îl urmărea cu un interes care, în mod vădit, sporea de la o clipă la alta.
- Nu înţeleg, spuse Ivan Ivanovici. (Era o prsoană foarte onestă.)
- Vrei să spui că nu poţi să-ţi imaginezi o femeie goală? Că nu poţi să-ţi imaginezi nimic?
- Ba sigur că pot să-mi imaginez. Că doar n-oi fi orb. Auzi vorbă, spuse Ivan Ivanovici.
În ochii lui Boran Viandovici scăpărau câteva scâtei de interes.
- Imaginează-ţi, spuse, că am un neg pe nas. Un neg mare, din care iese un fir gros de păr.
- N-ai nici une neg pe nas. Nici măcar unul mic, retorcă Ivan Ivanovici. (Sper că există cuvâtul a retorca.)
- Imaginează-ţi că am.
- Eşti un mincinos, spuse Ivan Ivanovici. Întâi îmi vii cu femei goale pe frigu-asta, şi-acum cu negi. Toată lumea ştie că eşti un mincinos şi jumătate.
Boran Viandovici începu să râdăîn hohote (homerice). Nasul i se lăţise peste măsură, iar în ochi avea lacrimi şi lăcări de interes.
- Vrei să spui că nu ştii ce-nseamnă verbul „a-ţi imagina”?
Ivan Ivanovici se simţea nervos şi neputincios. Auzi, să nu ştie el ce-nseamnă verbul „a-ţi imagina”. El, care ştia toţi afluenţii Volgăi. Pentru o clipă aproape că se sufocă de indignare. (Paranteză. Ultima frază apare tale quale în zeci de cărţi, dar e absurd să spui că cineva se sufocă pentru o clipă.)
- Ba sigur că ştiu ce-seamnă, zibucni Ivan Ivanovici?
- Ce-nseamnă?, insistă Boran Viandovici. (Era ceva diabolic în insistenţa şi interesul lui. Oamenii n-ar trebui să insiste. Şi nici să se intereseze.)
- Înseamnă ce-nseamnă, se auzi vocea iritată a lui Ivan Ivanovici. Toată lumea ştie ce-nseamnă. Auzi vorbă, ce-nseamnă…
- Şi ce ştie toată lumea?, continuă să insise în mod diabolic Boran Viandovici.
- Că-seamnă să te uiţi la ceva, răspunse furios Ivan Ivanovici.
- Şi unde-i lucrul la care te uiţi?, întrebă Boran Viandovici cu interes.
- În faţa ta, unde vrei să fie? Auzi vorbă, unde este. Că doar n-oi vrea să fie în spatele tău.
- Şi ce-ţi imginezi acum?, îşi continuă interogatoriul Boran Viandovici.
- Pe tine, nu vezi? Pe tine şi nasul tău roşu şi borcănat. Auzi vorbă…
În acea clipă, Boran Viandovici înţelese că nu semnificaţia verbului „a-ţi imagina” era problema lui Ivan Ivanovici. (De fapt aceasta ar fi fost doar una din problemele lui. Şi, tot de fapt, nici nu există vreo semnificaţie a unui verb.) Problema lui Ivan Ivanovici, în cazul acesta particular, era însăşi facultatea imaginaţiei. Si gata, ca m-am plictisit.
— scris de gavagai