- Dormi?
- Hm… Pe canapeaua ta?
-M i se parea ca dormi.-
Nu. Ma gandeam.
- La ce?
- La supa de pui.
- Ce-i cu supa de pui?
- Ma gandeam s-o interzic in Nepal.
- De ce?
- Pai tocmai la asta ma gandeam. Cautam un motiv.
Conversatia pe care tocmai am redat-o – cu acribia unui cronicar din alte vremuri – a avut loc saptamana trecuta. Gavagai venise la mine sa bem un pahar cu apa. Statea pe canapea si mesterea soricei vii din carpe prafuite. Se obisnuise cu noua lui pozitie – de Dumnezeu ales al Nepalului – si-si lua rolul creator in serios. Inventa mereu lucruri noi, de pilda acea chestie. Sta mult pe ganduri si facea serioase eforturi sa inteleaga intrebarile mele absurde. Mi se parea ca e fericit; si daca nu, oricum era ubicuu si luminos.
Dar el stia cel mai bine ca toate acestea nu erau decat o aparenta. (Oare se poate vorbi de aparenta in cazul Dumnezeilor?) Caci, in realitate, Gavagai se temea ca are o noua criza de identitate. Mi-a spus-o chiar el.
- Stii, ma tem ca am o noua criza de identitate.
- O noua criza? l-am intrebat surprins. Cand ai mai avut tu vreuna?
- Cand am vorbit ultima data.
- Atunci cand erai tulburat ca nu ai o zi de nastere?
- Da.
- A propos, cum ai trecut peste tulburare?
- Mi-am ales o zi de nastere.
- Si cand e? am intrebat eu excitat.
- Sambata.
- Poftim?
- Sambata.
- Sambata asta?
- Nu. Sambata in general.
Am cascat gura, iar ochii mi s-au facut ca niste cepe. Desigur, nu puteam spune nimic. (Nu poti vorbi cu gura deschisa; cand vorbesti, o deschizi si o inchizi in functie de ce spui.) si nici nu va pot minti afirmand ca am spus ceva. Asa ca am tacut.Tacand, am uitat de crizele de identitate ale lui Gavagai.
- Mai vrei sa-ti spun despre crizele mele de identitate? intreba el sorbind (zgomotos) din paharul cu apa. [Mentionez ca Gavagai poate vorbi in timp ce bea. Ceea ce spune multe despre el.]
- S s ssigur, spusei eu dupa ce am reusit sa imi deblochez mandibula.
- Prima dintre ele ti se datoreaza. Dar sa stii ca nu te invinovatesc, se grabi el sa adauge. Numai ca ni-i deloc usor sa fii aruncat atat de brusc in lume, si inca la o varsta la care oamenii se asteapta la tot felul de lucruri de la tine. Nici nu-ti inchipui cate chestii trebuie sa stii ca sa fii om. Probabil n-o sa ma obisnuiesc niciodata.
- Da, m-am gandit si eu la asta. In multe randuri. Nici nu stiam daca trebuie sa ma simt fericit sau vinovat. Sau si una si alta.
- Oricum, cu asta pot trai. N-aveai de unde sa stii ce o sa se-ntample. Dar sa fii mai atent pe viitor. Ai putea incepe prin a scrie despre bebelusi.
- Inteleg ce vrei sa spui, am suspinat spasit. Imi pare rau.
- Nu-i nimic. Bine ca n-a fost mai rau.
Moment de tacere si stinghereala.
- Si a doua criza? incercai eu sa schimb subiectul.
- A doua criza e ca nu mai inteleg nimic. Uite, fac tot felul de lucruri stupide. Cum sunt soriceii astia.
Soriceii misunau prin camera si incepusera sa-mi roada mobila si pantofii.
- Vrei sa-i trimit undeva? De pilda in Scotia.
- Da, ar fi bine. Cred ca vor fi mai fericiti acolo, spusei eu usurat.
Soriceii disparura. Ne-am aprins cate o tigara si am oftat.
- Stii, continua Gavagai, as putea sa fiu pur si simplu Dumnezeul ales al Nepalului. Dar am senzatia ca atunci m-as pierde ca om. Si nu vreau. Dar nu vreau nici sa fiu prea om. A propos, e corect sa spui «prea om»?
- Nu.
- Intelegi? E cea mai profunda criza de identitate pe care si-o poate imagina cineva.
- Da, seamana cu criza lui Isus, numai ca a ta e mai complicata.
- Ce naiba ma fac, intreba el (retoric, sper) aruncand mucul pe fereastra.
Mucul se transforma intr-un fluture.
- Stii ceva…
- Da, spuse Gavagai.
- Ce?
- O gramada de lucruri. M-am gandit sa fac o lista cu lucrurile pe care le stiu, dar n-am avut rabdare. Daca stau sa ma gandesc, e o idee buna. Eu fac o lista cu lucrurile pe care le stiu, iar tu faci una cu lucrurile pe care nu le stiu. Mi-ar fi mai usor, daca stiu ce nu stiu.
- Dar tu stii totul. E un atribut al Dumnezeilor.
- Pe bune? Uite ca nu stiam asta… Deci ideea cu lista nu e buna.
- Se pare ca nu.
- Nu mai am nici o idee, spuse Gavagai dezarmat.
Statea intins pe piept, cu mana stanga pe piept si dreapta atarnandu-i pe podea, intr-o atitudine care-ti provoca mila. Camera era plina de mila si te simteai sfasiat. Pisicu sari de pe biblioteca (unde se refugiase din cauza soriceilor) si se aseza pe pieptul lui Gavagai. Isi infunda nasul in barbia lui si incepu sa toarca. Eu simteam ca ma topesc ; ca il urasc pe Pisicu ; si ca tare-as fi vrut sa-l iau in brate pe Gavagai.
- Auzi, am spus sufocandu-ma, n-ai putea sa faci ceva cu toata mila asta? Incep sa ma sufoc.
- OK, spuse el, o trimit in Scotia. Dar o sa pastrez putina, cat sa m-ajuti.
Atmosfera incepu sa se rarefieze, iar eu sa respir.
- Si cum ai vrea sa te-ajut?
- Nu stiu, ti-am spus ca nu mai am nici o idee.
- Bine, hai s-o luam altfel. Ce vrei tu de fapt?
- Aaaa… sa nu ma pierd. Sa nu-mi pierd nici o ipostaza.
- Deci nu e o veritabila criza de identitate. Una in care sa spui «cine sunt» sau «ce sunt». Tu stii cine esti si stii ce esti. Si stii ca modurile in care esti sunt oarecum contradictorii. Dar iti plac atat de tare, ca n-ai renunta la nici unul dintre ele.
- Da, in linii mari despre asta e vorba.
Am oftat amndoi.
- Si cum crezi ca as putea sa te ajut? Ipostazele tale tin de tine, eu n-am nici puterea nici competenta de a le mentine in viata… Mai sunt si contradictorii.
- Ai uitat poate ca esti responsabil de soarta mea? Nu eu m-am aruncat in lume.
- Te rog…
- Trebuie sa m-ajuti! izbucni el.
- Dar cum? Eu nu stiu sa fac nimic.
- M-ai facut pe mine… Si daca ai reusit asta, inseamna ca poti sa faci destule.
- Pai nu stiu decat sa scriu.
- Atunci scrie, spuse enervat.
- Ce?
- Sa stii ca nu-i o idee chiar asa de rea, spuse Gavagai linistindu-se. Ai putea sa scrii despre mine. Un soi de cronica a faptelor si gandurilor mele. Ca un jurnal. Eu o sa citesc si am sa vad daca vreuna din ipostaze e amenintata. Ca sa pot lua masuri. Asa as putea sa raman si om, si personaj, si Dumnezeu ales al Nepalului.
- Pai de ce nu tii tu un jurnal?
- Din trei motive.
- Bine, am spus, o sa scriu o carte despre tine.
- Dar de data asta sa fii mai atent.
- Promit.
Asa s-a nascut cartea pe care o cititi.Fiind vorba de o carte despre Gavagai, cred ca ar fi nimerit sa aflati cateva lucruri despre el. Desigur, din cele citite pana acum v-ati facut deja o idee vaga. Haideti sa incercam s-o facem clara si distincta.
Gavagai s-a nascut anul trecut, la varsta de 33 de ani. Eu tocmai scriam o carte si aveam nevoie de un personaj care sa-i impiedice pe cititori sa se plictiseasca. Si l-am inventat pe Gavagai.Gavagai avea 33 de ani. Era negru. Venea din Coasta de Fildes. Avea o gramada de calitati placute. In plus, era foarte veridic. Atat de veridic incat, intr-o seara de septembrie, a prins viata. A aparut pur si simplu pe scaunul de langa mine, intr-o cafenea, cu un buchet de flori in mana. Le-a oferit chelneritei care lesina din cauza neasteptatei lui aparitii si a inceput sa rada.
- Buna seara tutulor, spuse. Eu sunt Gavagai si vin din Coasta de Fildes.
- … aaaaa, am balbait eu schimbandu-ma la fata.
Din acea clipa, Gavagai a fost si om si personaj. Pana in dupa-masa de sambata in care a fost ales Dumnezeul Nepalului.
— scris de gavagai