Dragostea în secolul 17

Dragostea în secolul 17

În secolul 17, dragostea era un sentiment complicat, care punea în mișcare toate resursele mentale și pecuniare ale îndrăgostitului. Textul acesta are menirea de a ne arăta cât suntem de fericiți că trăim în secolul 21.

Începutul dragostei

Dragostea începea întotdeauna la biserică. Tinerii de-atunci n-aveau cluburi și anticariate unde să cunoască persoane de gen opus, așa că trebuia să se mulțumească cu ce aveau.

Băieții se duceau la biserică și, în loc s-asculte predica, se uitau după fete. Fetele erau însoțite de servitoare bătrâne sau de mătuși antipatice, țineau ochii-n catehism și roșeau din te miri ce. În fapt, roșeau pentru că se știau privite de băieți.

Când un băiat vedea o fată care-i plăcea, era cuprins pe dată de focul mistuitor al amorului.

Primul pas

Pe vremea aia, primul pas în dragoste semăna cu munca serviciilor de informații. Băiatul căruia-i plăcea de-o fată (la biserică) își chema servitorul de încredere, i-o arăta pe incendiatoarea patimii lui și-i poruncea să afle tot ce putea despre ea. Servitorul o urmărea pe fata până acasă și începea să dea târcoale răbdător, până ieșea vreo slujnică de-ale fetei. Intra în vorbă cu slujnica, flirta cu ea și obținea toate informațiile care-i erau necesare. În același timp, stabilea și contactele pentru următoarele evenimente din desfășurarea poveștii. Apoi se ducea într-un suflet la stăpânul său, să-i raporteze ce-a aflat. Același lucru îl făcea și slujnica, numai că ea se ducea la fată.

Primul contact

Primul contact între îndrăgostiți era întotdeauna epistolar. Băiatul vărsa în călimară purpura amorului său, își lua pana și scria o scrisoare de cel puțin 40 de pagini. După vreo săptămână, când termina scrisoarea, i-o dădea servitorului și-i poruncea să i-o paseze slujnicei. Aceasta i-o dădea stăpânei, care roșea și se bucura în ea și începea să viseze. Reveria era-ntreruptă de fata-n casă, care-i zicea că slujbașul tânărului aștepta răspuns. Îndrăgostita vărsa un clondir de parfum pe o batistă și i-o trimitea pișicherului.

Desfășurarea flirtului

Flirtul se desfășura prin parc, pe lângă biserici și pe unde se nimerea. Dura câteva luni, iar, la capătul lui, îndrăgostiții abia dacă-și atinseseră mâinile înmănușate.

Dovezile de dragoste

Când tensiunea erotică dintre cei doi îndrăgostiți ajungea de nesuportat, hotărau, de comun acord, să se cunune. Își anunțau familiile. Tatăl fetei zicea:
- Bine, numai să nu fie vreun terchea-berchea doi ludovici perechea.

Pentru a dovedi că este nobil și onorabil, tânărul oferea familiei fete dovezile de dragoste, adică niște documente care îi atestau averea și statutul. Dacă dragostea astfel dovedită era suficient de puternică, povestea se termina cu o nuntă cu popă. Dacă nu, fata pleca dezonorată la sfânta mănăstire, iar băiatul la armată, unde se bătea cu alți dezamăgiți în dragoste.


Desigur, ce-a scris mai sus este foarte schematic, fără vreo pretenție anume și aplicabil unui singur pled social. În clasele neînlesnite, la talpa țării, îndrăgostiții sufereau din cauză că apărea mereu câte-o codoașă care-și băga coada și le mărita pe fete cu tăbăcari trecuți și văduvi, cu burtă și mustață.

Hai bine că stăpânim arta de-a ne fi născut la timp.

Pânză de Jean-Honoré Fragonard (Sărutul furat), imagine de pe Wikipdia.

Descarcă textul în format PDF