Mă transform în altcineva

Sau despre natura necesității poveștilor

Mă transform în altcineva

Uneori, în serile lungi de iarnă, când stau la gura sobei, în loc să inventez povești, mă transform în altcineva. Iar asta este forma extremă a invenției.

Când spui povești, le spui ca să nu mai fii acolo. Te transformi din Dasein în Dakein. Lumea, sau mai degrabă absența ei, te cotropește ca o ceată de cazaci. Apare urâtul, forma hibernală a plictisului. Simțurile ți se moleșesc. Creierul încearcă să se apere de cazaci și se-nchide în el însuși, ca un grup de sectanți într-o grotă, în așteptarea sfârșitului lumii.

Lâncezeala îți dă gânduri stranii. Te-ntrebi nu ce cauți tu acolo, ci ce caută acolo în jurul tău. Speriat de-așa ideile, cauți cărțile, obligatoriu unsuroase – semn al unei vechi suferințe de plictis – ca să faci o pasiență. Pasiența te-aruncă-n viitor, face o breșă în continuul spațio-temporal. Cărțile însă nu se brodesc. Tot ce este acolo complotează împotriva ta.

Timpul însuși pare încremenit. Un sirop gros (de hrănit albine) care se scurge dintr-un borcan, năclăind fața de masă și covorul, amorțindu-ți limba. Sunetele devin cleioase, aerul vâscos. Pleaopele-ți alunecă-ncet, ca niște storuri de recuzită. Din culise ți se sugerează că-ți face plăcere să fii acolo, privind flăcările și scuturându-ți pipa. Un surogat de tihnă, pe care ți-l meșterești cu stângăcie pentru a evita să te gândești la acea malaise d'être là ce riscă să te pună față-n față cu o malaise d'être pe care-o bănuiești înfiptă-n carne, pe care-o alungi ca pe-un trântor ce dă târcoale borcanului cu sirop. O perlă falsă, îmbrăcând un fir de nisip, blocându-ți valvele.

În asemenea seri, ai impresia că numai poveștile te mai pot salva. Succesul cunoscut de Harry Potter sau Stăpânul Ineleleor (redivivus) este un simptom al dorului de a-nu-mai-fi-acolo al ființei. Iar dorul ăsta trădează jindul de a-nu-mai-fi.

[Rezumat. La început apare stânjeneala de a fi acolo, Dakein. Te repliezi asupră-ți și, chiar în clipa-n care ești pe punctul de a da ochii cu tine, fugi îngrozit spre adăpostul călduț al unui alt timp, al unui alt loc. Așa cum intră Pisicu sub pled, lipit de mine, și visează mingiuțe într-o inefabilă uitare de sine. (Da, știu, ar fi trebuit sa scriu „sublimă”.)]

În serile lungi de iarnă, la gura sobei, devin conștient de necesitatea refugiului. Sunt tentat să inventez altă poveste. Să fiu generos și să v-o ofer, să o deschid, să o transform în adăpost subteran. Îmi scutur pipa și-mi întind picioarele. Îmi relaxez mușchii. Pentru o clipă, surogatul de tihna proiectează iluzia autenticității. Iată-mă. Iată-mă regăsindu-mă, scăldându-mă-n pofta de a spune povești. Doar pentru o clipă. Apoi revine gustul sălciu al surogatului, sporind greața provocata de siropul de zahăr.

„E timpul să mă transform”, îmi zic. Închid ochii și devin altcineva.

Pânză de Antoine Wiertz, imagine de pe Wikipdia.

Descarcă textul în format PDF