Jacques Lebaudy, împăratul Saharei

Jacques Lebaudy, împăratul Saharei

Jacques Lebaudy a fost împăratul Saharei. A trăit între anii 1868 și 1919, iar numele său va rămâne veșnic în pomenirea saharienilor și a oamenilor în general. Textul de mai jos vă va oferi prilejul sa aflați câte ceva despre deliranta lui aventură imperială și, poate, să vă lăsați atinși de nostalgia unei lumi pierdute.

Familia Lebaudy

Jacques a fost fiul lui Jules Lebaudy, magnat al zahărului, și al lui Amicie, născută Piou. Ca orientare politică, familia a fost și a rămas de dreapta. Atmosfera din casă era apăsătoare. Amicie se îmbrăca în negru și avea mereu o Biblie la îndemână, din care cita cu satisfacție câte o pildă morală. Exigența excesivă a tatălui și exigența catolică a mamei exhalau un aer mohorât, care i-a determinat pe copii să-și creeze identități fantasmagorice.

În 1882, imperiul industrial al lui Jules Lebaudy se resimte în urma prăbușirii bursei; activele familiei scad simțitor, însă Jules știe să le refacă. La moartea lui, averea se împarte soției și copiilor. Frații mai mici, Robert și Max (supranumit „Le petit sucrier”), se apucă să cheltuie banii la cabaret și pe zepeline; Jeanne, sora lui Jacques, nu știe ce să facă cu partea ei (în cele din urmă o folosește ca zestre); Amicie se avântă în opere de caritate și își păstrează modul frugal de viață; iar Jacques, singurul membru al familiei cu capul pe umeri și cu talent comercial, moștenește afacerea cu zahăr.

Primul Lebaudy care a cunoscut celebritatea a fost Max, obiectul unei importante campanii de presă în momentul în care a fost încorporat în ciuda ftiziei care-l măcina. Când a repauzat, a devenit un martir al democrației. Moartea îi este reprezentată într-o manieră dramatică, pe prima pagina din Le petit Journal Illustré (cea mai frumoasă revistă din câte s-au făcut vreodată): îl vedem pe Max pe câmpul de luptă, cu chipul senin, ridicat de la pământ de un schelet cu aspect odios; în realitate, moartea i-a fost mult mai puțin glorioasă, anume pe patul unui spital de campanie.

Începutul aventurii

La fel ca noi toți, Jacques Lebaudy a visat încă din copilărie să devină împărat, numai că, spre deosebire de noi, a reușit să-și satisfacă dorința. Drumul de la dorință la idee i-a fost facilitat de guvernul francez.

În 1902, Jacques fondează Compania de Nitrați din Cap Jouby. Dar, pentru a transporta nitrații, avea nevoie de o cale ferată trans-sahariană, drept pentru care adresează o petiție guvernului. Din pricina situației tulburi din Maroc, guvernul refuză să-l asiste în construirea căii ferate. Lebaudy se supără și decide să cucerească Sahara.

În mai 1903, viitorul împărat își lasă baltă afacerile pe seama secretarului personal și, împreună cu cei opt marinari ai goeletei sale Fasquita, câteva lăzi de provizii, puști și tunuri, acostează pe țărmul Saharei Occidentale, într-un golf pe care-l botează „al Justiției”. Cei nouă aventuri își înalță corturile, după care nu mai știu ce să facă.

A doua zi, Lebaudy ia contact cu câțiva saharieni și îi crede supușii săi.

În a treia zi, le cere marinarilor să i se adreseze cu apelativul „Sire”, desenează un steag al Saharei și se proclamă împărat, cu numele Jacques I al Saharei.

Imperiul Saharei

Dat fiind că orice imperiu are nevoie de o armată, Jacques I pleacă în Canare și înrolează douăzeci de vagabonzi. Cumpără provizii și se întoarce în Sahara, unde fondează capitala imperiului, pe numele său de botez Troia. Imperiul își trăiește momentul de glorie. Cu o armată și o capitală. Jacques I nu mai avea nevoie decât de teritorii. Lasă la Troia cinci oameni (fără provizii) și pleacă cu restul (douăzeci și trei) să cucerească pământurile maurilor. Drumul prin deșert, cu măgari înhămați la tunuri, este chinuitor. Oamenii sunt în pragul revoltei. Nemulțumirea crește atunci când împăratul refuză să cumpere câțiva sclavi pe care-i ofereau niște mauri nomazi. Armata de cucerire nu reușește să obțină nicio victorie. Însetați și obosiți, aproape morți de foame, cei douăzeci și trei de soldați și comandantul lor suprem se întorc în capitală. Aici, împăratul primește o nouă lovitură: cei cinci soldați lăsați în urmă au căzut în mâinile maurilor. Maurii, care-auziseră că e bogat, îi propun să-i răscumpere. Jacques I refuză, afirmând că împăratul nu tratează cu teroriștii. Pentru a nu ieși în pierdere, maurii vând doi prizonieri la Cap Jouby. Consulul francez din Canare începe să se îngrijoreze, iar Europa află despre aventura imperială, cu-atât mai mult cu cât secretarul lui Lebaudy cumpăra pagini întregi de publicitate în ziare, pentru a promova noul imperiu și pentru a ajuta la popularea lui.

Decăderea imperiului

Ca om politic, Jacques I n-a reușit să demonstreze abilitățile de care dăduse dovadă în afaceri. Simțind că are dificultăți în teritoriu, decide să plece în Europa, pentru a-și pune la punct situația internațională și personală. Ajuns la Paris, își cumpără o coroană și un tron, înființează titluri nobiliare sahariene și fondează un ziar (The Sahara), care apare la Bruxelles și, tot acolo, deschide Consulatul Saharei pentru Relațiile cu Europa. Apoi se căsătorește cu actrița Augustine Dellière. Nunta atrage atenția presei mondene, iar opinia publică începe să se intereseze de noul imperiu.

La aproape un an de la căsătorie, spre nefericirea lui Jacques I, Augustine dă naștere unei fete, numită Jacquekine; imperiul nu avea moștenitor. Pentru a uita de durere și pentru a împărtăși religia supușilor săi, împăratul se convertește la islam.

Estimp, guvernul francez este tot mai îngrijorat de soarta celor trei prizonieri și doi sclavi lăsați în urmă de Lebaudy. Împăratul refuză în continuare să-i răscumpere, iar guvernul îl însărcinează pe fratele socialistului Jean Jaurès (pe nume Marie Paul Louis) să-i recupereze; cei doi sclavi sunt răscumpărați, iar prizonierii sunt răpiți în urma unei incursiuni pe timp de noapte în fortul maur în care erau reținuți. Fregata Galilée, comandată de Marie (Paul Louis) Jaurès este întâmpinată de o mulțime zgomotoasă la Marsilia.

Lebaudy rămâne în Europa și are pretenția să fie tratat ca împărat al Saharei. Opinia publică s-a plictisit însă de poveștile care-l au ca erou principal. La fel și autoritățile franceze și belgiene. Supărat că n-a fost invitat la conferința de la Algeciras din 1907 (ce avea ca scop soluționarea crizei marocane rezultate din pretențiile teritoriale antagonice ale Franței și Germaniei), Lebaudy pleacă în exil în Statele Unite (parcă la Boston).

Exilul și moartea

Ajuns în America, departe de imperiul său și de peisajul familiar din Paris, Jacques I se transformă într-un tiran care-și terorizează soția și fiica. Atunci când situația devine insuportabilă, Augustine cere autorităților americane să-l interneze pe împăratul Saharei într-un spital de alienați. Lebaudy face tot ce-i stă în putință pentru a-i convinge pe medici că s-a înzdrăvenit. După ce reușește, se întoarce acasă.

Furios că nu are încă un moștenitor, se gândește că vina o poartă Augustine. O acuză că este incapabilă să nască băieți și urlă alergând prin casă. Apoi se liniștește. Augustine crede că pericolul a trecut. Dar Jacques I stă în întuneric, cu ochii aprinși de vâlvătaia nebuniei, și își dă seama că singura în măsură să-i ofere un moștenitor este Jacquekine. De dimineață, pe tonul cel mai calm din lume, îi spune Augustinei:

Madame, je vous informe que j'ai pris la décision de violer notre fille cet après-midi. Je vous conseille de ne pas vous opposer à mes projets.

Înspăimântate, mama și fiica se baricadează în camera fetei. Lebaudy ia ușa cu asalt și o sparge, dar Augustine îl împușcă mortal.

Așa s-a încheiat aventura nemuritorului imperiu al Saharei.

Tablou de David Teniers cel Tânăr, imagine de pe Wikimedia.

Descarcă textul în format PDF