Narghileaua care face aur

Narghileaua care face aur

A fost odată ca niciodată o narghilea. Și narghileaua fusese făcută de un djinn. Iar djinnul era tare poznaș și-i plăcea să se-amuze pe seama oamenilor; și, când a făcut narghileaua, s-a gândit c-ar fi foarte frumos s-o-nvețe să facă aur. Și-a presărat niște praf de aur pe muștiuc. Și, de câte ori trăgeai din narghilea, aurul ți se lipea de buze. Și după aia se făcea alt praf de aur pe muștiuc. Și tot așa.

Djinnul, în mintea lui, se gândise că oamenii sunt în stare de orice pentru o bucățică de aur și c-au să se vâneze unii pe alții și-au să-și taie buzele. Djinnul ura buzele de când o prinsese pe prietena lui sărutându-se cu un pescar. Și râdea ascuțit a răzbunare și-și imagina o lume fără buze. Și-apoi se lăsa pe spate în fulgii de pe aripile imaginației și-și închipuia o lume fără dinți și după aia o lume fără pescari și-n fine o lume fără oameni. Și, după ce-și închipui toate astea, se dădu jos de pe covorul lui fermecat și dărui narghileaua unui pescar.

Pescarul mulțumi frumos și se duse să-și cumpere tutun. Și-ncepu să pufăie ca un cap de turc. Iar buzele i se poleiră cu aur.
- Bărbate, zise femeia lui, ce pocinog o mai fi și ăsta?
- Ce pocinog, femeie?
- Ți-s poleite buzele cu aur.
- Hm, mormăi pescarul uitându-se-n fundul ibricului de aramă. Mda, mi-s poleite.
- Na, ține cuțitu, îi întinse femeia un cuțit pescăresc.
- Pentru ce? întrebă pescarul, care-și amintea precis că pusese peștele la uscat pe culme.
- Păi să ți le tai... auzi vorbă, „pentru ce”. Le tai și le ducem la Ibrahim, pun prinsoare că ne dă măcar un burduf cu vin.

Pescarul începu a râde-ncetișor. Asculta vorbele femeii cu-o singură ureche; cu cealaltă asculta ce-și spunea singur în cap și se minuna: Tiii, sunt mai înțelept ca muftiu. Ascultă numai ce sunt în stare să spun. Foarte neașteptat, nu mi-aș fi imaginat niciodată.

Și-apoi se lansă într-un solilocviu monumental. Și, cum vocea din cap nu-i dădea ghes, se duse la geamie să interpreteze Coranul. Și-l interpretă așa bine, că oamenii-și lăsară bărcile-n nisip și-l urmară-n pustie, ca să facă sectă. Iar buzele pescarului străluceau de darul vorbirii, și adepții săi îi sorbeau fiecare fonem, ca o cămilă gestantă ce urmează a intra în caravană. Și secta pescarului s-a mărit, iar vorbele lui s-au împrăștiat în lume ca sâmburii de curmale dintr-un săculeț sfâșiat de vânt. Și parcă toți oamenii s-au făcut mai înțelepți.

Iar djinnul, văzând grozăvenia pe care-o pricinuise, s-a înciudat pe el însuși și și-a mușcat pumnii și s-a rușinat și s-a închis într-o sticlă și-a rămas acolo până în zilele noastre de apoi.

Desen de Augustus Moppin (On the Nile), fotografie de Paul K.

Descarcă textul în format PDF