Fetița fără inimă

Fetița fără inimă

A fost odată ca niciodată o fetiță. Și fetița n-avea inimă. Și-o chema Maricica.

În afara faptului că n-avea inimă, Maricica era o fetiță cu totul și cu totul normală. Avea șase păpuși din care făcuse o echipă de volei, un cățel de-adevăratelea și o cea mai bună prietenă, pe nume Veronica.

Singurul lucru neobișnuit din viața fetiței era un aparat mare, cu burduf în el, care stătea mereu lângă patul ei, ca s-o păzească de vârcolaci.

Înconjurată de afecțiunea familiei și a prietenilor de familie, fetița creștea fericită și cu chipul neînnegurat de griji. Ideea că e specială n-o deranja deloc, ba dimpotrivă, făcea să-i tresalte pașii și să simtă un gol în coșul pieptului, ca atunci când ești în avion, iar avionul se prăbușește câteva zeci de metri din pricina unui gol de aer.

Dar într-o zi, care se numea „prima zi de școală”, fetița avu niște îndoieli.

În prima zi de școală, Maricica și Veronica s-au luat de mână și-au plecat convinse că-și vor face o groază de prieteni. Și, mergând ele-așa vesele, au ajuns în clasă. În clasă mirosea a praf vechi și era plin de bănci și de copii speriați, care se uitau cu gura căscată la cele două fetițe care se-așezau în bancă.

Când sunt speriați, copiii reacționează cum nu te-ai aștepta, anume ca niște iepuri încolțiți: încep să scuipe, să muște și să dea din labe; în lipsă de labe, copiii dau din gură.
- Bă, zise unul adresându-se nici el nu știa cui, ia uite, un schelete.
[Clasa se afla în laboratorul de biologie.]
- Hi hi, zise o fetiță răcită, uite-o rață moartă.
- Ba e-mpăiată, zise înțepată viitoarea premiantă a clasei.

Auzindu-i, am început să mă tem, că nu știam cum o să se termine povestea, și mă gândeam că atenția copiilor, care este la fel de instabilă ca a puilor de maimuță, ar putea s-alunece de la rațe moarte și-mpăiate la fetițe fără inimă. Pentru o clipă am fost tentat să grăbesc venirea învățătoarei, dar obligațiile deontologice m-au determinat să urmăresc suferind desfășurarea evenimentelor, ca un biolog care trebuie să vadă cum o hienă fură antilopa unui ghepard obosit.

- Bă, zise un copil urechiat și cu buză de iepure, da-n borcanele-astea ce-o fi?
- În ăsta-i fasole uriașă, zise o fetiță cu sarafan nou.
- Ba nu, se împotrivi un ochelarist, sunt rinichi. Am văzut io pe Discovery.
- Asta-i o gulie, zise un gras arătând cu degetul.
- Gulie e capul tău, zevzecule, rosti și mai înțepată premianta clasei. Nu vezi că-i o inimă?
- Bleah, se dezgustă viitorul grup de bârfitoare.

Copiii se uitau scârbiți la organul maroniu și zdrențuit și nu mai înțelegeau de ce se face-atâta tevatură în jurul inimii.
- I-așa de urâtă, zise o fetiță cu codițe, că mai bine n-am avea deloc.
- Păi io n-am deloc, zise Maricica.
- Minți! zise ochelaristul care se uita pe Discovery.
- Ba nu minte, sări Veronica. N-are inimă deloc.
- Ce miștooo, fată, zise fetița cu codițe.

Și toți copiii începură s-o invidieze pe Maricica și să creadă că e specială și să vrea să se-mprietenească cu ea.

Dar, după ce fericirea de-a se fi simțit invidiată și iubită trecu ca o boare, Maricica se gândi că poate nu-i chiar așa de specială. Că ce-o fi atât de special în a nu avea-n piept o chestie de-aia maro, urâtă și dezgustătoare. Și se întristă.

Și, taman în clipa în care voia să se confeseze Veronicăi și fetiței cu codițe, în clasă intră învățătoarea. Iar Maricica uită c-a avut vreodată îndoieli.

Tablou de Albert Anker (Die Dorfschule von 1848), fotografie de pe WikiMedia.

Descarcă textul în format PDF