Dragostea pe vremea mahalagiilor

Dragostea pe vremea mahalagiilor

Pe vremea când noi nu eram, pe lume trăiau mai mulți mahalagii. De fapt trăiau suficienți cât să genereze comportamente de mahala. Și, când generau aceste comportamente, mahalagiii făceau tot ce le stătea în putință să fie onorabili.

Ca extracție socială, mahalagiii proveneau de la țară: părinții lor n-au mai avut lot să le dea să-l lucreze, și i-au trimis la București, sa se facă ucenici și fete-n casă. Și, pe parcursul activităților din procesul creator al muncii, fetele și băieții de la țară pe cale de-a deveni mahalagii au început să creeze rețele sociale compuse din amici, creditori, dușmani din mahala și tutungii. La fel ca-n alte rețele, și în acestea era loc de dragoste.

Când era pe vremea mahalagiilor, dragostea era astfel. Să zicem că-n povestea de astăzi vom vorbi despre fiul unui brutar, care se îndrăgostește de fata unui postăvar. Fata era plecată după târguieli, iar băiatul vindea pâine. Tocmai fusese pus la tejghea, după ce brutarul se asigurase că știe să socotească și-i cumpărase brici, săpun de ras și pămătuf.
- Bună ziua, zice fata postăvarului privind rușinată spre pantofi.
Băiatul brutarului răspunde zâmbind și privește lung la rochia ei de stambă.
- Aș vrea și eu de doi lei pâine.

Băiatul ia cuțitul lung și zimțat și taie trei sferturi de pâine. Pâinea făcea 4 lei, dar fata îi plăcuse, așa că o să fim binevoitori când vom face inventarul (și-o să sperăm că brutarul va fi la fel). Fata își dă seama de eroarea comisă de băiat și dă s-o îndrepte, mai mult ca să se-asigure că băiatul o place. Se-asigură. Apoi se gândește că fiul brutarului nu e deloc chivernisit, aruncând pe fereastră un leu întreg. Ca să n-aibă impresia că băiatul care-o place nu e chivernisit, se decide să accepte dacă o va invita la ceai.
- Nu vreți și-o plăcințică? își încearcă norocul băiatul, neștiind cât pare de nechibzuit.
- Nu, mulțumesc, refuza fata roșind.
- E cu coacăze… Din partea casei, insistă băiatul.

Fata refuză timid. E încurcată. Se aștepta să fie invitată la ceai, și când colo e poftită la plăcințele.
- Nu vreți mai bine să degustați plăcințica mai târziu? De par examplî la ceai? întreabă băiatul cu subînțeles.
- Ba da, roși fata. Cred că e mai bine.

În aceeași după-masă, după o vizită scurtă la coafor și alta la băcan (de unde a cumpărat șerbet de lămâie și pricomigdale), fata se înființează în salonul brutarului. În urma interogatoriului abil al brutăresei, familia decide că fata este acceptabilă. La fel și gura lumii. Și postăvarul cu postăvăreasa (cu privire la băiat). Băiatul brutarului și fata postăvarului sunt în sfârșit liberi să se îndrăgostească unul de altul (cu atât mai mult cu cât erau deja logodiți).

Logodnele, pe vremea mahalagiilor, durau foarte mult. De-a lungul lor, logodiții se vizitau des. În timpul vizitelor ședeau frumos pe scăunel și încercau să-și ție mâinile-acasă, pentru că erau supravegheați de-o mătușă bătrână, care știa liturghia pe dinafară și locuia într-o cameră austeră de la mansardă. În primele faze ale logodnei, logodiții nu se puteau săruta decât duminica.

Duminica, copiii de mahalagii plecau de la bariera Vergului sau din Vacărești (sau de unde era mahalaua lor) și se duceau pe Calea Moșilor. Erau îmbrăcați frumos, mergeau drept, priveau roată în jur și mai degrabă ar fi murit decât să știe că au vreun fir de praf pe haine sau pe pantofi. Pe Calea Moșilor stăteau la coadă la covrigi calzi cu sare și cu mac, își cumpărau limonadă și se iscodeau care de cine s-a mai îndrăgostit. Apoi mergeau la Obor, ca să se dea-n lanțuri și-n călușei.

Și-ncet încet, din duminică-n duminică și din călușel în călușel, se făcea toamnă, cu pastrama ei de berbecuț și cu tulburelul de Drăgășani (de la o rudă). Și-atunci se făcea nunta. Și, după nuntă, dragostea era în sfârșit consumată, iar roadele ei aveau să fie primii comisari politici.

Tablou de Louis Jean Francois Lagrenée, fotografie de pe WikiMedia.

Descarcă textul în format PDF