Din patimile lui Ivan Ivanovici

Text despre imaginație

Din patimile lui Ivan Ivanovici

Într-o dimineață de noiembrie, pe un ger de crăpa capul caprei, Ivan Ivanovici (Mihalcenko) află cu stupoare că imaginația e cu totul și cu totul altceva decât vederea. Stătea-n ceainăria Belaruska cu prietenul său Boran Viandovici (filosof muntenegrean pe care-l cunoscuse pe front, venit actualmente la Minsk cu ocazia unui congres de studii kantiene) și privea nasul roșu și borcănat (frumos cuvânt am mai ales) al acestuia. Dac-aș vrea să vă mint, aș spune că pe acest nas se odihnea leneș un neg din care ieșea un fir de păr. Dar nu-i frumos să minți.

Lui Boran Viandovici îi plăcea mult ceaiul. Ținea strâns între palme o cană cât un bol pentru o porție de salată (pesemne ca să-și încălzească mâinile) și se-apleca mereu asupra lichidului fierbinte, ceea ce-i înroșea și mai tare nasul borcănat. Vederea aceasta îl captivase atât de tare pe Ivan Ivanovici, încât uitase să mai ia seama la conversație. Conversația este acea activitate umană în care participanții abia își mai așteaptă rândul la cuvânt; în timp ce unul dintre ei vorbește, ceilalți își formulează în cap frazele pe care le vor spune. Ivan Ivanovici n-avea însă prea multe de spus; în plus, vederea unui nas roșu și borcănat (iar?), care continuă să se-nroșească e captivantă în sine. Așa se face că n-a mai luat seama la conversație.

- M-asculți?, întrebă Boran Viandovici enervat. (Se enerva foarte repede.)
- D d dda, îngăimă Ivan Ivanovici.
- Spuneam că problema cu talerii reali și talerii imaginari e prost pusă.
- Îhî, fu de acord Ivan Ivanovici, care fusese răpit contemplării nasului roșu și lăsat pradă unei confuzii cât se poate de dense.
- Problema e, continuă neabătut Boran Viandovici, că-n ziua de azi nu se mai poate face o distincție netă între talerii reali și talerii imaginari.

Ivan Ivanovici începu să se întrebe ce-or fi ăia taleri, dar nu urmări prea departe întrebarea, pentru că s-ar fi găsit din nou în situația de a nu mai fi urmărit conversația. Asta era una din problemele lui Ivan Ivanovici, faptul că nu putea să mimeze ascultarea – deci cu atât mai puțin interesul.

- … ce nu se mai poate face o distincție netă? Pentru că…
Era o-ntrebare retorică, se bucură Ivan Ivanovici.
- … și virtuali. Ai card?

Între cei doi începu să plutească, în looping-uri largi, un moment de liniște. Boran Viandovici se gândea că a făcut poate o gafă, anume că Ivan Ivanovici nu va fi avut card, nici măcar un card de debit de la Banca Cooperatistă din Belarus, drept pentru care se va fi simțit stânjenit. Dar Ivan Ivanovici avea card. O minunăție de card, albastru și cu numele lui pe el. Avea însă și un atac de panică, pentru că nu se putea decide dacă întrebarea fusese retorică sau nu. În cele din urmă momentul de liniște se zdrobi-n zaharniță.
- D dda, spuse Ivan Ivanovici nesigur.

Boran Viandovici zâmbi, ceea ce făcea ca nasul să-i pară și mai borcănat. Răsuflară amândoi ușurați.
- Atunci înțelegi perfect ce vreau să zic, se bucură Boran Viandovici.
- Îhî, se îndoi Ivan Ivanovici.
- În fine, un ultim aspect. (Exista întotdeauna un ultim aspect în discursurile lui Boran Viandovici.) Banul în sine e o entitate abstractă. Ăsta a fost defectul inițial al argumentului. Dacă ne referim la ceva tangibil, lucrurile cad sub o nouă lumină. Imaginează-ți o femeie goală.

În mod hotărât, pe Ivan Ivanovici îl interesau femeile goale într-o măsură mai semnificativă decât talerii. Urmări privirea lui Boran Viandovici. Acesta se uita-n stradă (Strada Riubliova). Ivan Ivanovici se-ntoarse. În stradă nu se găsea nicio femeie goală. În stradă nu se găsea decât un cerșetor bărbos și degerat. Și vântul tăios, care făcuse celebru orașul Minsk în urmă cu aproape un secol.
- Unde? întrebă interesat Ivan Ivanovici.
- Cum unde? întrebă buimac Boran Viandovici.
- Unde e femeia goală?

Boran Viandovici holbă ochii. Cei doi ochi holbați suprapunând un nas roșu și borcănat formau o priveliște captivantă. Ivan Ivanovici se lăsă captivat și uită pentru o clipă de femeia goală. Oricum, nu putea să fie decât o minciună a lui Boran Viandovici. (Toată lumea știa că-i un mincinos.) Unde să găsești femei goale pe geru-ăsta?
- Nu e, zise Boran Viandovici după ce-și reveni întrucâtva. De-asta ți-am spus să ți-o imaginezi.

Acum era rândul lui Ivan Ivanovici să holbeze ochii. Boran Viandovici îl urmărea cu un interes care, în mod vădit, sporea de la o clipă la alta.
- Nu înțeleg, spuse Ivan Ivanovici. (Era o persoană foarte onestă.)
- Vrei să spui că nu poți să-ți imaginezi o femeie goală?
- Ba sigur că pot să-mi imaginez. Că doar n-oi fi orb. Auzi vorbă, spuse Ivan Ivanovici.
În ochii lui Boran Viandovici scăpărau câteva scântei de interes.

- Imaginează-ți, spuse, că am un neg pe nas. Un neg mare, din care iese un fir gros de păr.
- N-ai niciun neg pe nas. Nici măcar unul mic, retorcă Ivan Ivanovici. (Sper că există cuvântul a retorca.)
- Imaginează-ți că am.
- Ești un mincinos, spuse Ivan Ivanovici. Întâi îmi vii cu femei goale pe frigu-asta, și-acum cu negi. Toată lumea știe că ești un mincinos și jumătate.
Boran Viandovici începu să râdă în hohote (homerice). Nasul i se lățise peste măsură, iar în ochi avea lacrimi și licări de interes.
- Vrei să spui că nu știi ce-nseamnă verbul "a-ți imagina"?

Ivan Ivanovici se simțea nervos și neputincios. Auzi, să nu știe el ce-nseamnă verbul "a-ți imagina". El, care știa toți afluenții Volgăi. Pentru o clipă aproape că se sufocă de indignare. (Paranteză. Ultima frază apare tale quale în zeci de cărți, dar e absurd să spui că cineva se sufocă pentru o clipă.)
- Ba sigur că știu ce-seamnă, izbucni Ivan Ivanovici?
- Ce-nseamnă? insistă Boran Viandovici. (Era ceva diabolic în insistența și interesul lui. Oamenii n-ar trebui să insiste. Și nici să se intereseze.)
- Înseamnă ce-nseamnă, se auzi vocea iritată a lui Ivan Ivanovici. Toată lumea știe ce-nseamnă. Auzi vorbă, ce-nseamnă…
- Și ce știe toată lumea? continuă să insiste în mod diabolic Boran Viandovici.
- Că-nseamnă să te uiți la ceva, răspunse furios Ivan Ivanovici.
- Și unde-i lucrul la care te uiți? întrebă Boran Viandovici cu interes.
- În fața ta, unde vrei să fie? Auzi vorbă, unde este. Că doar n-oi vrea să fie în spatele tău.
- Și ce-ți imaginezi acum? își continuă interogatoriul Boran Viandovici.
- Pe tine, nu vezi? Pe tine și nasul tău roșu și borcănat. Auzi vorbă…

În acea clipă, Boran Viandovici s-a gândit că nu semnificația verbului "a-ți imagina" era problema lui Ivan Ivanovici. (De fapt aceasta ar fi fost doar una din problemele lui. Și, tot de fapt, nici nu există vreo semnificație a unui verb.) Problema lui Ivan Ivanovici, în cazul acesta particular, era însăși facultatea imaginației. Și gata, că m-am plictisit.

Fotografie de Alexander Kuznetsov

Descarcă textul în format PDF