Povestea celor cinci boabe de fasole

Povestea celor cinci boabe de fasole

Au fost odată ca niciodată cinci boabe de fasole. Și boabele erau frați, că se născuseră-n aceeași păstaie. Și erau de nedespărțit. Și unde era unul, erau și ăilalți patru.

Și într-o zi, când cele cinci boabe de fasole se duseseră-n cafenea ca să bea bere, s-au întâlnit cu un vrăjitor.

- Tiii, își zise vrăjitorul în barba lui lungă, albă și murdară, ia te uită, cinci boabe de fasole. Poate-o să am vreodată nevoie de ele.
Și, cu mâna lui bătrână și slabă și hrăpăreață – am numit aici mâna lui stângă – vrăjitorul a înhățat cele cinci boabe de fasole și le-a băgat într-un pliu al mantiei lui albastre cu steluțe aurii. Și după aia a băut și berile boabelor. Dar când a dat să iasă pe ușa cafenelei și-a lovit pălăria de toc, că era cam amețit, iar pălăria înaltă și ascuțită; și pălăria i-a căzut din cap și toată lumea a-nceput să râdă, că e de râs să vezi un vrăjitor cu barbă lungă și albă și murdară în partea de jos a capului și chel în partea de sus a aceluiași cap. Și boabele de fasole s-au simțit un pic răzbunate și-au chicotit vesele.

Ajuns acasă, vrăjitorul a băgat mâna dreaptă în adâncul pântecelui pliului ființei mantiei sale de vrăjitor și a scos cele cinci boabe de fasole și le-a aruncat într-un borcan cu apă sărată și cu căluț de mare, ca să le pregătească, chipurile.

Dar peste noapte s-a întâmplat ceva neașteptat. Vrăjitorul s-a pus în pat să doarmă și-a adormit, dar, cum seara mâncase niște fasole bătută cu usturoi și cu ceapă prăjită pe deasupra, a avut un vis urat. Iar visul, din pricina usturoiului, a fost atât de urât, că vrăjitorul nu s-a mai putut trezi și nici respira, și-a murit sufocat în somn.

Și, fiind (fost) un vrăjitor foarte bătrân și foarte rău, vrăjitorul avusese grijă să-și omoare toate rudele și toți prietenii. Și n-a mai avut cine să-i moștenească posesiunile lumești. Și nici măcar cadavrul n-a mai fost cineva care să i-l moștenească, și-a rămas să putrezească-n patul în care murise.

Estimp, boabele de fasole și căluțul de mare stăteau cuminte în borcanul lor cu apă, praf și microorganisme. Și într-o zi unui bob de fasole îi crescu un corn în frunte, spre hazul fraților săi, care l-au poreclit pe dată "Rinoceru". Dar, în timp ce râdeau de el, le-a crescut și lor câte un corn în frunte. Și-apoi coarnele s-au transformat în vrejuri și l-au mâncat pe căluțul de mare și s-au întins până la cadavrul putrid al vrăjitorului și-au prins rădăcini și-au crescut până la cer. Și-un om pe nume Jakob, căruia-i plăcea mirosul de carne putrezită, s-a înstăpânit peste casa vrăjitorului și s-a urcat în cer pe cele cinci vrejuri îngemănate (de fapt nu erau îngemănate, dar nu știu să zic cuvântul cum erau de fapt, că nici întrețesute nu erau) și, de-atunci și pân-acum, n-a mai pomenit nimeni de el.

Imagine de Shane Gorski.

Descarcă textul în format PDF