Cum să simulezi spontaneitatea

Cum să simulezi spontaneitatea

Oamenii cu care am nefericirea să-mi petrec puținul timp liber mă consideră foarte inteligent. Din acest motiv, cred, doi dintre amicii mei – Franz și Nicholas – au venit într-o zi sa mă întrebe cum ar putea deveni spontani – dacă nu cât mine, măcar pe jumătate.

La fel ca majoritatea oamenilor din lumea reală, Franz, Nicholas și ceilalți membri ai anturajului meu crezuseră că oamenii spontani se nasc ca atare și că spontaneitatea e spontană. Mi-a fost foarte greu să le scot din cap această idee, înfiptă acolo de stoluri de educatori îndoielnici care-și justificau eșecurile prin mijlocirea unor noțiuni vide precum "prostie ereditară" sau "inteligență nativă".

În mintea lui Franz și Nicholas, înainte de a fi venit la mine sa mă întrebe, s-a produs următorul raționament:

Dacă spontaneitatea nu e spontană, și dacă există oameni spontani, atunci spontaneitatea e dobândită. Dacă e dobândită, atunci poate fi învățată.

Când cei doi au intrat timid în biroul meu eram ocupat cu redactarea recenziei unui tratat al cărui autor, Linus Kronski, propunea o teorie conform căreia în câmpul posibil al unei cuante, la un moment T, există cel puțin un loc imposibil, unde se-ntâmplă ca particula să nu se găsească pur și simplu, aceasta fiind consecința adoptării unei teorii-cadru probabiliste care cuantifică întâmplarea (cum se întâmplă în cazul mecanicii cuantice), de unde decurge incompletitudinea mecanicii cuantice în formularea ei clasică. Vă puteți lesne-nchipui că-n acele momente nu mai înțelegeam nimic din coerența lumii înconjurătoare. Cu atât mai puțin natura cererii lui Franz și Nicholas.

- Dar de ce vreți să fiți spontani? i-am întrebat.
- Pentru că, zise Franz, nefiind spontani, oamenii cred că nu suntem nici inteligenți. Și-n lumea-n care trăim nu e nimic mai rău decât să nu fii inteligent.
- Da, ai dreptate, am încuviințat. Dar care-i legătura dintre inteligență și spontaneitate? Dacă se-ntâmplă ca cineva să vă spună că nu sunteți inteligenți – pentru că nu sunteți spontani – puteți să-i spuneți că de fapt comite o eroare logică.
- O eroare logică? întrebă Nicholas cu gura căscată.
- Da, i-am luminat. Cei care vă spun că nu sunteți inteligenți nu iau ca premisa că toți spontanii sunt inteligenți ci, pe dos și greșit, că toți inteligenții sunt spontani. Confundă incluziunea cu identitatea.

Au fost foarte fericiți să afle toate astea. Desigur, a trebuit sa le explic ce e un silogism, ce e o eroare de modus ponens sau de modus ponens (nu sunt convins c-au înțeles) și care este adevărata relație dintre inteligență și spontaneitate, dar efortul a meritat. Eram mulțumit că i-am putut ajuta și chiar îmi frecam mâinile pregătindu-mă să-mi reiau recenzia, când Nicholas făcu o remarcă surprinzătoare:
- Dar nimeni nu ne spune că nu suntem inteligenți. Oamenii doar cred asta. Nu le putem spune că greșesc, ar fi penibil și deloc inteligent.
- Da, și tu ai dreptate, am zis. Nu mă gândisem la asta. E imposibil să le scoți oamenilor din cap ideea că spontaneitatea e o condiție necesară a inteligenței.
- Trebuie să fim spontani! zise Franz.
- Poți să ne ajuți? întrebă Nicholas.

Mi s-au cerut multe lucruri de-a lungul vieții. Trecătorii îmi cer să le spun cât e ceasul, cerșetorii-mi cer bani, vecina-mi cere muștar, studentele – numărul de telefon, câteva domnișoare mi-au cerut să le fac copii (aparțin anturajului meu, care consideră că sunt foarte inteligent), o doamnă mi-a cerut cârlige de rufe, sfoară și-o cravașă… Dar niciodată nu mi se mai ceruse un lucru atât de straniu.

Am căzut deci pe gânduri. Nu mă gândisem vreodată la problema spontaneității, dar am decis să profit de ocazie.

- Dragii mei Franz și Nicholas, le-am spus, spontaneitatea nu poate fi învățată.
- Deci nu poți să ne-ajuți, mârâi Franz.
Și, către Nicholas:
- Ți-am spus eu.
- Dar asta nu-nseamnă că nu pot sa v-ajut, m-am grăbit să adaug.

Pun pariu pe două peruci și-o eprubetă că, dac-ar fi fost câini, cei doi ar fi început să dea din coadă.

L-am explicat mai întâi de ce nu puteam să-i învăț să fie spontani.
- … pentru că spontaneitatea, în felul în care e-nțeleasă în mod obișnuit, presupune noțiunea de cauzalitate. O cauzalitate aproape mecanicistă. Nu-i mare diferență între cauzalitatea asta și reflexul automat al piciorului îndoit, pe care doctorul îl lovește cu ciocănelul lui.

Cei doi nu mai înțelegeau nimic. Ba chiar începuseră să mă privească cu oarecare suspiciune. Am încercat să-i reasigur.

- Am să va expun teoria spontaneității, tocmai am construit-o. Fie S un stimul, RI o reacție imediată și RT o reacție tardivă la stimulul S; fie t1 timpul care separă S de RI și t2 timpul care separă S de RT. Numim spontaneitate relația S-RI, unde t1 tinde indefinit către 0. Numim stupiditate relația S-RT, unde t2 tinde indefinit către ∞. Limita imaginară între t1 și t2, și deci între S-RI și S-RT, este o variabilă oscilând în jurul valorii de 1 secunde pe scala temporală T. Indicele de spontaneitate (IS) este produsul coeficientului de dificultate al aserțiunii – calitatea sa, măsurată în numărul de asociații de idei și simbolizată prin Q cu 1/t1, altfel spus IS = Q/t1 asociații de idei pe secundă. Formula este interesantă pentru că ne oferă și indicele de stupiditate.
- N-am înțeles nimic. Continuă așa și-ajungem la Sfântu Așteaptă.

[Paranteză. Editorul acestei culegeri, Boran Viandovici, mi-a spus același lucru. El crede că venerabilii cititori se vor plictisi citind textul acesta. Dar sunt convins că orice persoana instruită se va bucura ca a aflat ecuația spontaneității sau, cum o numește gavagai, ecuația stupidității generalizate. Închid paranteza.]

- Nu poți să ne-ajuți altfel? întrebă Nicholas.
- OK, am să încerc. Spontaneitatea nu poate fi învățată pentru că presupune o serie de asociații între diferite jocuri de limbaj. Pentru a face multe astfel de asociații într-un timp cât mai scurt e nevoie de un antrenament îndelungat și chinuitor. Dacă sunteți dispuși să-l încercați, în cinci ani ajungeți spontani.
- 5 ani?!…
- Oricum, spontaneitatea-i o prostie, am încercat să-i consolez. Presupunând cauzalitatea, admite tacit toate defectele acesteia. De pildă timpul newtonian, care…
- Mulțumim oricum, mă întrerupse Franz.
- Îți dorim o zi bună și-o viață frumoasă, adăugă Nicholas.
- Stați, că n-am terminat.
- Nu mai vrem s-auzim nimic. Ne-ai amețit destul. Și nici n-am putea spune că ne-ai cruțat timpul.

Am remarcat adesea că oamenii primesc bunele intenții ale semenilor lor în cea mai ingrată manieră cu putință. Dacă ar fi ceva înscris în natura umană, trebuie că e ingratitudinea. Constatarea asta mă îndurerează foarte tare. Iar în momentele despre care scriu aici eram de-a dreptul mâhnit. Nu atât pentru c-aș fi vrut să-i ajut pe cei doi (al căror IS nu are o valoare mai mare decât 1), ci pentru c-ar fi rămas cu impresia că nu reușisem să-i ajut. Am decis deci să le-arăt calea ușoară de a obține recunoașterea inteligenței.

- Și dacă vă promit rezultate imediate?

S-au oprit. Tăceau, dar era clar că le captasem interesul.

- Desigur, nu vă pot învăța pe loc cum să fiți spontani. Dar pot să vă învăț cum să simulați spontaneitatea. Tot ce-aveți de făcut e să spuneți lucruri la-ntâmplare. Să cadă ca nuca-n perete.
- Dar, dac-o să facem asta, oamenii-au să creadă că suntem niște prostovani.
- Ba deloc. Totul depinde de siguranța cu care va veți spune inepțiile. Această siguranță îi va face pe oameni să creadă că aveați ceva în cap atunci când ați vorbit. Dacă sunt inteligenți, vor căuta o legătură între stimul și răspuns și vor fi uimiți de numărul și rapiditatea asociațiilor pe care se presupune că le veți fi făcut. Dacă nu sunt inteligenți și vă-ntreabă ce-ați vrut să spuneți, puteți inventa ad-hoc o serie de asociații care să unească stimulul de răspuns; pretextând că le explicați ce-ați vrut să spuneți, aveți tot timpul din lume să faceți acele asociații. Am să vă dau un exemplu. Să presupunem că vă zic "țigară", iar voi îmi răspundeți "bastard". Fiind o persoană foarte inteligentă, voi face următoarele asociații: țigară – brichetă – foc – incendiu – pompier – strip-tease masculin – petrecerea burlacelor – sex cu stripper-ul – bastard. Dându-mi seama că aveți un IS de 8 asociații/secundă voi crede că sunteți deosebit de inteligenți și vă voi admira.
- Și putem spune absolut orice? întrebă Nicholas neîncrezător.
- Da.


Textul acesta a fost scris de fizicianul danez Niels Holgersson și prezentat la Momentum. Al III-lea Congres Internațional de Psihologie Cuantică, organizat de Boran Viandovici și găzduit de Universitatea din Podgorica.

Imagine de Bill Burris

Descarcă textul în format PDF