Pădurea din zahăr candel

Pădurea din zahăr candel

A fost odată ca niciodată o pădure. Și pădurea era fermecată. Și pădurea fermecată era din zahăr. Și zahărul era candel. Zahărul candel este zahăr, numai că de un tip deosebit, topit și bej. Și nu se compune din bucățele mici și albe, ci se compune din el însuși. Pădurea, în schimb, se compunea din copaci. Treaba asta te cam pune pe gânduri, și, cu cât te gândești mai mult, cu atât înțelegi mai puțin. Dar așa se-ntâmplă mereu când te gândești la o pădure fermecată.

Și pădurea fermecată din zahăr candel avea în ea copaci bătrâni și înalți, cu frunze bej care făceau kranț când le rupeai. Și nu era îngrijită de pădurari, cum ne sugerează intuiția lingvistică, ci de cofetari. Cofetarii sunt pădurarii cofetăriilor și au burtă și o bonetă albă. Ocupația lor e să planteze prăjituri și să le-arunce la gunoi pe cele stricate. Și cofetarii din pădurea fermecată din zahăr candel, în loc să planteze prăjituri, topeau zahăr, ca să facă alți copăcei: stăteau în fața unor cazane mari și turnau în ele bucățele multe și mici de zahăr alb din saci de rafie, iar cazanele erau deasupra unor focuri și cofetarii amestecau bucățelele mici cu linguri uriașe din lemn până se prefăceau în zahăr candel și după aia puneau zahărul candel în forme și, când îl scoteau de-acolo, rezultau copăcei pe care-i puneau în pământ, la liziera pădurii fermecate sau la marginea luminișurilor, pe post de lăstăriș.

Pădurea fermecată din zahăr candel era o pădure secretă. Deși se afla la marginea unui mare oraș, oamenii nu știau că ea există în realitate. Oamenii, cel mai adesea, nu știu că lucrurile fermecate există în realitate, ci cred că se găsesc numai în povești și că poveștile aparțin unei alte lumi. Dar, dacă e să spun tot adevărul până la capăt, asumându-mi toate consecințele afirmațiilor pe care le fac, nu există decât o singură lume, iar ceea ce oamenii cred c-ar fi din lumea poveștilor trebuie că e tot din lumea reală. Și, chiar dacă ar exista două lumi, lumea reală ar fi o invenție a lumii poveștilor, pentru că lumea reală n-are destulă imaginație pentru a inventa lumea poveștilor, pe când în schimb lumea poveștilor nu face decât să inventeze toată ziua. Lumea poveștilor seamănă foarte tare cu gavagai.

Acuma, dragii mei, trebuie să inventăm o intrigă, care să dea un sens poveștii. De data aceasta, intriga este că într-o zi, pe când era cu părinții la pescuit, un copil a plecat de lângă ei. Părinții nici n-au băgat de seamă, pentru că erau foarte neglijenți; stăteau pe mal și beau bere și făceau zgomot speriind peștii și ziceau cuvinte urâte la care râdeau crezând că sunt glume. Și copilul s-a-ntristat că are așa părinți și s-a-ndepărtat încetișor de baltă, prin stufăriș, până a ajuns la marginea unei mlaștini fermecate din miere. A băgat un deget în mlaștină și l-a lins, dar nu i-a plăcut, că mierea era sălcie. Și a plecat mai departe, pe marginea mlaștinii. Și, la un moment anume, pe când se uita după linia orizontului, a văzut pădurea fermecată din zahăr candel. Și s-a bucurat în inima lui și a luat-o la fugă înspre pădure, cu picioarele sfârâindu-i de la viteză. Și, când a ajuns la pădure, a și rupt o crenguță de zahăr candel, pe care a-nceput s-o roadă. Și s-a afundat în pădure, rozând crenguța.

Și s-a afundat până s-a rătăcit. Și-atunci a mers tot înainte, c-așa se face când te rătăcești. Și, mergând el și rozând crenguța, a dat peste alți copii. Copiii erau așa: erau legați cu lanțuri de mâini, picioare și de gât, și erau legați de copaci și lingeau scoarța din zahăr candel a acestora. Și, până s-apuce copilul rătăcit să-i întrebe ceva, a și fost înhățat de două mâini de cofetar. Și, când s-a dezmeticit, era și el legat de mâini și de picioare și de gât și legat de un copac.

Dezmeticindu-se în acea situație, copilul s-a gândit în capul lui că nu-i mai rămâne decât să-nceapă să plângă, regretând că n-a stat lângă părinții lui, chit că erau așa cum erau. Și-a început să plângă, dar un cofetar i-a dat o palmă peste ceafă și l-a pus să lingă scoarța din zahăr candel a copacului de care era legat și l-a obligat să spună că era foarte bună. Scoarța de copac era într-adevăr foarte bună, dar după o vreme nu mai era, că, dacă o lingeai prea mult, îți amorțea limba și ți se-astupau papilele și te săturai de gustul de zahăr candel și ți se părea că e grețos. Și, după o vreme, așa a simțit și copilul despre care vorbim. Și, când a simțit asta, a-nceput să plângă din nou. Iar cofetarii l-au dezlegat și l-au dus într-un luminiș. Și-n luminiș era un măcelar, care-n turcă se numește casap. Și măcelarul a luat copilul și l-a pus pe masă, care-n măcelarii se numește banc de lucru, și a luat un satâr și i-a tăiat capul și după aia i-a tăiat și corpul în bucățele foarte mici, cam cât o nucă. Și cofetarii au luat bucățelele de copil și le-au pus în trei găleți și au plecat cu ele la liziera pădurii. Și-au pus bucățelele la rădăcina unui lăstar de zahăr candel. Și lăstarul crescu, însă foarte puțin.

Așaaa, și-acum, la sfârșitul poveștii, iar nu mai înțelegeți nimic. Și, cu cât stați și vă gândiți mai mult, cu-atât vă doriți ca lumea poveștilor să fie diferită de lumea reală.

Fotografie de digitalpimp..

Descarcă textul în format PDF