Cuțitașul de Toledo

Cuțitașul de Toledo

A fost odată ca niciodată un cuțitaș de Toledo. Și cuțitașul de Toledo era din argint și din oțel. Era astfel: la mâner era din argint, iar la lamă era din oțel trecut de două ori prin foc, ca țuica de zarzări, ca să fie mai tare. Și cuțitașul de Toledo locuia într-o teacă din piele de capră. În teacă era întuneric și mirosea a capră, dar cuțitașului nici că-i păsa, că n-avea nici ochi nici nas. Și nici urechi. Cu toate acestea, era un cuțitaș foarte deștept și știa să se ducă mereu drept la țintă.

De cele mai multe dintre ori ținta cuțitașului era un balon roșu. Alteori ținta era un cerc de plută agățat pe o ușă, în serile-n care Fernando (omul care se juca cu cuțitașul) se lua la-ntrecere cu alți bețivi. Cuțitașul se ducea ascultător unde-l trimitea Fernando, iar Fernando-și mai lua o sticlă cu vin.

Dar într-o seară Fernando se bătu cu Diego. Diego era alt om decât Fernando, dar era tot bețiv și se juca cu alt cuțitaș de Toledo. Fernando și Diego au început prin a se-njura. Se-njurau pentru c-amândoi își trimiseseră cuțitașele de Toledo drept la țintă în același loc și nu știau care din ei poate să-și mai ia o sticlă cu vin. În timp ce se-njurau, fețele li se-nroșeau și vorbeau despre mama celuilalt. După ce s-au înroșit foarte tare și au vorbit mult despre mamele lor, Fernando și Diego au înșfăcat cuțitașele de Toledo și au început să se-amenințe unul pe altul că se taie. Cuțitașele erau tare speriate și-ar fi dat orice să fie-n tecile lor din piele de capră. Dar nu erau. Erau în mijlocul unei bătăi. Diego s-a repezit spre Fernando, cu cuţitașu-mpins înainte ca o mică spadă, dar Fernando a parat violent, lovind cuțitașul lui Diego cu cuțitașul lui de Toledo. Și asta a fost toată bătaia, că alți oameni bețivi care nu erau Fernando și Diego au sărit și i-au despărțit și le-au dat câte-o sticlă cu vin și Fernando și cu Diego s-au împăcat și s-au pupat pe obraji și fiecare a transmis salutări mamei celuilalt, dar degeaba, că amândoi erau orfani. Și după aia s-a dus fiecare la casa lui, să doarmă.

Casa lui Fernando era la circ, căci Fernando nu era numai om și bețiv, ci era și circar. Tot la circ era și casa Rosei, care stătea cu mama ei și era amanta și recuzita lu Fernando.

Rosa era recuzita lui Fernando au même titre ca și cuțitașul de Toledo. Când lumea se-aduna seara la circ și se stingeau luminile iar copiii uitau să mai respire, Fernando ieșea zâmbitor în arenă cu cuțitașul de Toledo-n mână. Rosa îl urma, gândindu-se la ce-o așteaptă. Doi oameni nesuferiți o apucau pe Rosa de mâini și de picioare, o trânteau la pământ – unde se găsea un disc de lemn – o răstigneau pe disc și-o legau de mâini și de picioare. Un clovn pitic răsărea ca din pământ și umfla niște baloane colorate, pe care le lega de discul pe care era răstignită Rosa. Oamenii nesuferiți ridicau discul în picioare, căci discul avea și picioare. Fernando o chema pe cealaltă amantă a lui și-i spunea să-l lege la ochi și să-l pupe pe nas ca să aibă noroc. Oamenii nesuferiți aduceau o bucată de piele în care erau- înfipte niște cuțitașe care nu erau de Toledo. Fernando le lua pe rând și le-arunca-n discul pe care era răstignită Rosa. Discul se rotea în jurul unui ax, Rosa era amețită, iar oamenii din cort urlau, nu știu de ce. Cuțitașele-aruncate de Fernando se duceau ascultătoare drept la țintă și spărgeau baloanele multicolore legate de clovn în jurul Rosei. Când mai rămânea un singur balon, cel roșu, Fernando lua cuțitașul de Toledo, îl pupa pe lamă și-l arunca fix în balon, care era deasupra capului Rosei și care făcea poc și-o speria.

Dar într-o seara, a doua seară după bătaia cu Diego, Rosa nu s-a mai speriat și balonașul roșu n-a mai făcut poc. Atunci a fost prima dată când cuțitașul de Toledo a vrut să aibă gură.

Imagine din Biblioteca Congresului, modificată de plaisanter~.

Descarcă textul în format PDF