Fetița certăreață

Fetița certăreață

Trăia demult, într-o țară-ndepărtată, o fetiță cât un ghemotoc. Pe multe sunt multe lucruri cât un ghemotoc, dar fetița noastră se distingea de celelalte prin faptul că era nemaipomenit de certăreață. Cum îi dădeai binețe, cum te lua la harță, de-i făcuse pe sărmanii-i părinți sa vrea s-o dea de pomană când o trece șatra.

La început, când era sugace, fetița nu dădea semne ce-avea să devină. Plângea ea cam mult, dar mămica ei se gândea că are laptele acid și-i provoacă colici. Dar iată că mai târziu, când a fost să fie dată la creșa, și-a dat arama pe față și meteahna-n vileag, de n-a mai putut să doarmă niciun copil, iar crescătoarele s-au văzut nevoite s-o exmatriculeze. Și la fel a pățit și la grădiniță, și chiar și la școala publică, după ce învățătoarea a făcut petiție la minister că are salariu mic și nu-i mai ajunge și de prozac.

Prinsă în hățișul birocratic al exmatriculărilor, fetița noastră s-a făcut tot mai certăreață, de băgase spaima-n trei cartiere. Din nefericire mai avea și-un chip angelic, ca o floare carnivoră, care-i atrăgea pe străini să intre-n vorba:
- Ce faci aici, fetiță?
- Ce te interesează per tine, babo? Ia mai du-te naibii.
- Doamne apără și păzește, se închina baba, da ce ți-am făcut, mamaie?
- Taci dracu din gură, nu vezi că nu mai ai nici dinți.
Și baba pleca închinându-se și rugându-se la Dumnezeu s-o aibă-n pază.

Azi așa, mâine-așa, iată că peste fetiță dădu o babă pioasă, cu trecere la sfinți. Iar Sfântu Petru-i ascultă rugile.
- Doamne, îi zise Petru lui Dumnezeu, iaca e la Făurei o fetiță tare arțăgoasă, care a băgat spaima-n toate trei cartierele. N-ai vrea să vezi ce-i cu ea?
- Mai bine vezi tu, Petrule, că azi sunt cam ocupat, răspunse Dumnezeu fără să-și ia ochii din ocheanul prin care-și spiona creația.
Iar Sfântu Petru își luă picioarele la spinare și se duse la Făurei.

- Bună ziua, fetițo, îi dădu sfântul binețe când o văzu stând pe o bară din spatele blocului.
- Ce mai vrei și tu, moșule?
- Iaca, numai bine.
- Lasă-mă dracu-n pace.
- Io te-aș lăsa, da m-a trimis Dumnezeu să văz ce-i cu tine.
Și, zicând acestea, scoase de sub cearceaful de finet cu care era-mbrăcat o baghetă magică și-o-ndreptă spre fetiță, zicând „hocus-pocus”. Și, ca prin farmec, fetița rămase la fel de certăreață, bătându-și joc de sărmanul sfânt.

Cu coada băgată-ntre picioare, Sfântul Petru se-ntoarse la Dumnezeu.
- Fir'ar ea a boalii, doamne, a rămas la fel.
- Na, Petrule, să vezi și tu ce-am io de îndurat de la oameni. Ce-ai de gând să faci acum?
- Mă gândeam să-l trimiț pe Sfântu Gheorghe, s-o sperie cu balauru.
- Mare minune de nu l-ar pune și pe balaur pe fugă.
- Și-atunci?
- Atunci du-te la Pisicu. Are să aibă el ac de cojocul năravului ei.
Și Sfântu Petru se duse la Pisicu.

- Și-i chiar așa de arțăgoasă? se minună Pisicu.
- Ba chiar și mai mult.
- Hm, mârâi Pisicu plecând spre Făurei.

În Făurei era pustiu pe străzi, ca lumea se temea să mai iasă, de spaima angelicei fetițe. Și numai ia hoinărea pe străzi, în căutare de victime.
- Ia fă-te fă-ncoace, îi zise Pisicu atunci când o zări. Am auzit că ești bună la ceartă.
- Cea mai bună, se făloși fetița.
- Ia hai să te-ncercăm.
- Cu tine să mă-ncerc, mă, amărâtule, nu vezi că zici ca ești un șobolan? Ce culoare mai e și aia?
- E culoarea limbii tale, proasto.
- Ba nu.
- Ba da. Ai limbă de șobolan.
- Ba n-am.
- Ia uită-te să vezi, vacă bălțată.

Și fetița dădu să scoată limba. Și-apoi încercă și mai tare, că nu putea s-o vadă de ascuțită ce era. Și se sforță iar și iar, și se-nroși și-aproape ca se sufocă. Și leșină. Și rămase pe strada pustie până o găsi ambulanța. Și, când s-a trezit din leșin, era alt om, parcă mai urât și mai banal. Și-a rămas doar un ghemotoc de fetița, care n-a mai îndemnat pe nimeni să intre-n vorbă. Și, când a crescut, s-a măritat și-a făcut copii și dupa aia a-mbătrânit neștiută de nimeni, într-un cartier din Făurei.

Tablou pictat de Hugo Gerhard Simberg (Îngerul rănit), imagine de pe Wikipedia.

Descarcă textul în format PDF