Breazu

Breazu

„Breazu” este numele calului lui Mihai Viteazu. Purtătorul său era un armăsar negru, focos, agil și rezistent, cu potcoave de argint și cu coama împletită cu fir de in. La gât purta o zgardă de rafie – pe-atunci rafia fiind foarte prețuită, din pricina originii sale îndepărtat-indiene – iar în coadă nu avea niciodată scaieți.

Copilăria

Breazu a fost abandonat de părinți încă din fragedă mânzie, pe motiv că era șașiu. Pe vremea aia, oamenii nu erau deloc simțitori, și-și abandonau adesea copiii, fără un suspin, iar caii urmau cu plăcere această pildă.

Abandonat, micul Breazu – care pe-atunci se numea Crucișu – păștea trist pe un tăpșan de lângă Titu-Gară. Se însera, iar ochii-i șașii se umpleau de lacrimi la gândul nopții reci și-al lupilor din poveștile cu care-i împuiase urechile bunică-sa, o iapă bătrână, slabă și degrabă mușcătoare de copii. Și, cum stătea el așa și plângea, iată că pe tăpșan apăru Leonte Șchiopu, un țăran neghiob dar blând, care i-a devenit om adoptiv, adăpându-l cu liniștea unei copilării petrecute la adăpostul grajdului.

Tinerețea și antrenamentul

Înconjurat de atențiile lui Leonte și ale fiilor acestuia – Crudu și Aliman – Breazu a devenit o mândrețe de murg de patru ani (murg o fi negru? crecă-i vinețiu), zburdând zglobiu pe islazuri, mușcând zăbala, zburând pe aripile vântului care-i înfoia coama, mâncând zambile, zmucindu-și gâtul ca și cum ar fi fost atacat de viespi – ca să vadă drept și să aprecieze distanța până la obstacole.

Intrarea în slujba domniei

După urcarea la tron a lui Mihai Viteazu, ca urmare a unei dări de mită și a unei infracțiuni de mic trafic de influență, situația din Țara Românească s-a tulburat ca apele unui smârc pe vreme de furtună. Noul domn alerga peste tot, căutându-i pe cămătarii armeni, turci și greci de la care luase bani ca să-și cumpere cușma de domnitor. [După ce-i găsea, îi arunca în lanțuri și-i băga într-o cușcă cu zăbrele de lemn așezată pe platforma unei căruțe. Și-i purta așa, din sat în sat, în hohotele de râs ale prostimii. După ce i-a adunat pe toți, i-a băgat într-o casă căreia i-a dat foc, pregătindu-se astfel să devină cel mai mare domnitor al românilor. Na.] Și, hălăduind domnul nostru prin țară, iată că ajunse și la Titu-Gară, unde dete peste Breazu. Și-și căzură cu tronc unul altuia.

Lupta și moartea

Mihai Viteazu, călare pe Breazu, a purtat o luptă neostoită pentru unitatea românească medievală, manifestând un spirit vizionar neobișnuit în epocă și punând bazele unui proiect politic și național care avea să se desăvârșească abia peste mai bine de trei secole, când, pe câmpia de la Blaj, s-a proclamat România Dodoloață.

Dar Breazu nu știa toate acestea, și probabil că nici nu i-ar fi păsat. El se mulțumea să alerge, să-și înfigă dinții lungi în vreo ceafă de dușman, să rânjească la vederea lui Suleiman-bey, marele vizir al sfintei și înaltei Porți, imperiul universului, să pască micșunele și să fugă de iepele din haremul domnesc.

Șașioșenia i-a permis acestui minunat vehicul de luptă să scape nevătămat din nenumărate încăierări, salvându-și totodată și stăpânul. Dar, cum ulciorul nu merge de multe ori la apă, că pân' la urmă crapă, a venit și ziua în care Breazu a trebuit să-și dea obștescul sfârșit. Întâmplarea s-a petrecut fără glorie și într-un cadru dezolant. Mihai Viteazu era-n plină retragere, fugind ca o potârniche speriată din calea dușmanului, urmat îndeaproape de iepurii din Oastea cea Mare, cu furci, coase și topoare. Și-așa de repede fugeau potârnichea și iepurii, și-așa de tare-și îmboldeau caii și picioarele, că lui Breazu începură să-i iasă aburi din nări. Și, ca un ulcior ajuns la izvor, Breazu și-a băgat botul cald și rânjitor în apă și-a sorbit, și-a sorbit, și-a sorbit, și s-a umflat și-a crăpat.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa. Și-am încălecat pe Mihai Viteazu și v-am spus povestea lui Breazu.

Tablou de Victor Vasnețov (Cei patru călăreți ai Apocalipsei), imagine de peWikipedia.

Descarcă textul în format PDF